Cleopatra Lorinţiu « Ion Caraion »

 

Întâi povestea, atât cât îmi amintesc.
Era  inceput  de vara,1981.
Un Bucureşti potopit de căldura timpurie , vânturat de polenuri şi oarecum apăsător.
Avea să fie ultima întâlnire a scriitorilor bcureşteni evident, până la anul de răscruce '89.

Nu cred că îşi mai făcea nimeni nici o iluzie dar îmi amintesc cu claritate cum se şuşotea, cum păreau că se urzesc comploturi care din perspectiva zilei de azi par doar copilării iar din perspectiva zilei de ieri puteau să aducă teroare, detenţie, interdicţie sau chiar moarte.
Era la puţin timp după dispariţia lui Marin Preda învăluită şi ea într-o mantie de mister, putin timp de la bizara moarte a lui Alexandru Oprea şi a lui Pompiliu Marcea.

Ne sprijineam de nişte mese în holul mare al Sălii Radio din strada Nuferilor iar vorba de duh a lui Fănuş Neagu însufleţea atmosfera.

Nu îmi amintesc exact cine m-a prezentat lui Ion Caraion şi nici cum anume mi-a oferit dumnealui ultima sa carte al cărei titlu m-a tulburat atunci, de la prima vedere : Dragostea e psudonimul morţii.

Ştiu doar că am citit-o obidit şi că în câteva zile doar am predat dactilograma la Revista Amfiteatru.
Tot sigur mai ştiu că responsabil de număr era poetul Dinu Flămând iar redactor şef era Stelian Moţiu.
Îmi mai amintesc faptul că mi-au păstrat titlul eseului, Intensitate şi autenticitate, fapt ce m-a mulţumit, în general redactorii mai schimbau titlurile ca să le livreze ochiului cenzurii mai proaspete , mai pasabile.
Ion Caraion îmi scrisese iniţialele sale şi telefonul pe o hârtiuţă şi-am încercat să îl sun de câteva ori. N-a răspuns nimeni. Bănuiam că a văzut articolul şi ca orice tânără poetă cu veleităţi critice mă aşteptam la mulţumiri. Aşa era lumea construită, scriam texte unii despre alţii, ne întorceam mulţumirile într-un fel de ritual care ne asigura că nu suntem singuri, cel puţin aşa îmi explic stările de atunci.
Cred că eram eu însămi bântuită de stări şi frustrări multiple, nu reuşeam să rezolv defel spinoasa problemă a locului de muncă, aceea care avea să mă tortureze în toţi anii care au urmat. Azi, când apar gripe din astea şi sunt mereu scoasă de undeva, dată afară cu gentileţe rece sau cu ură verde , îmi vine să şi râd… Am o experienţă de treizeci şi ceva de ani în domeniul ăsta, sunt aproape o expertă…

Am aflat într-o vineri : Ion Caraion plecase din ţară .Ştirea venea de la Radio Europa Liberă. Înţeleg că primise azil politic în Elveţia .
Articolul meu era deja tipărit şi cenzura nu se sesizase încă.
Avea să apară şi articolul,  cam deodată cu vestea « fugii » scriitorului.
La « duşmani » !
Evident după păţania asta nu am mai publicat la Amfiteatru, cineva fusese mustrat pentru lipsă de vigilenţă. Iar eu ca de obicei aveam opţiuni cel puţin păguboase .

La bună vreme după întâmplare am găsit în cutia poştală a blocului confort doi în care locuiam, un plic mic cu un timbru neobişnuit ; reprezenta un îngeraş !

Aşa ceva nu se putea pomeni la noi. Două timbre de Helvetia şi o adresă caligrafiată fin .

Plicul ,care purta stampila de posta a anului anterior, era deschis, lucru deja evident oarecum pentru o corespondenţă venită din afară şi purta la expeditor o adresă : Post restante 1000 Lausanne, 9 Chauderon Suisse. În interior era o felicitare de Bonnes fêtes şi poezia alaturata,semnată I.C.
Nu mă uitase.

Scurtă biografie Ion Caraion (1943-1986)

Născut la 24 mai 1923 la Ruşavăţ, Buzau,Ion Caraion a fost un poet revoltat, rebel , neînfricat şi pedepsit mereu de toate regimurile politice.

 De la primul volum, Panopticum 1943 interzis şi confiscat din librării imediat după publicare pentru tonul său protestatar. Editor în 1945 alături de Virgil Ierunca al revistei Agora la care publicau prestigioşi scriitori din ţară şi străinătate, cea care a găzduit primele versuri în germană ale lui Cavnic,Baia Sprie,Editurii Fundaţiilor Regale,Paul Celan .Poetul scria " Am fost exclus nestatutar din sindicatul ziariştilor, am fost licenţiat din posturile de consilier la Ministerul Artelor şi de şef de presă al Editurii Fundţiilor Regale.. Mi s-a retras îngăduinţa de a mai semna. S-a interzis conducerii rervistelor, ziarelor şi editurilor de a mă publica sau de a-mi găzdui măcar răspunsurile la invectivele ce mă priveau şi de care, dintr-o dată ca la comandă s-a umplut presa. Întreg aparatul de agitaţie şi propagandă al partidului comunist pretins român, izbea cu sete într-un singur om. Frica de cuvânt ,frica de intelectualii popoarelor.
Şi un singur director de ziar, Tudor Teodorescu Branişte ale cărui temeritate, rectitudine şi consecvenţă de idei în apărarea democraţiei erau binecunoscute s-a încumetat să-mi publice atunci, îm jurnalul de dimineaţă două răsunătoare articole criza culturii şi criza omului "( dintr-un text scris în 1948 reluat de Emil Manu în tabelul cronologic de la Postume, Societatea Adevărul, 1995.)
Între 1950-1955 Caraion a fost arestat şi condamnat la închisoare pe care a executat-o la Canal , la Minele de plimb şi de la Cavnic, şi Baia Sprie. Cum scria soţia sa, Valentina Caraion, de atunci a luat boala de ficat care mai apoi avea să îi fie fatală. « Arestat în plină zi, în plin miezul Bucureştilor,pe strada Schitu Măgureanu,lângă Cişmigiu. După o dură anchetă şi un simulacru de judecată, fără martori,în şedinţă secretă m-au condamnat.Era doar începutul. »
În 1958 Caraion este din nou arestat având drept capete de acuzare infracţiunile trădare de patrie, spionaj, defăimarea culturii socialiste, uneltire împotriva orânduirii legale de stat .Pentru aceste delicte a fost condamnat la moarte, pedepsă comutată prin recurs la muncă silnică pe viaţă. Acuzat că ar fi alcătuit liste de scriitori români dizidenţi care ar fi urmat să fie ajutaţi financiar din occident , ceea ce constituia din punctul de vedere al legii socialiste un act de trădare precum şi că trimisese în străinătate poezii scrise în perioada detenţiei la canal , acestea erau de fapt poezii reţinute pe de rost şi puse pe hârtie după eliberare : cea care le dactilografiase era soţia sa , arestată, judecată şi condamnată pentru complicitate la înaltă trădare, la 15 ani de închisoare.
În 1964 Caraion este eliberat din închisoare . « Conform unei clauze anexe privind România a Convenţiei de la Yalta în 1964 la exact douăzeci de ani de la invadarea ţării de către armata Roşie aproape toţi prizonierii politici care supravieţuiseră sunt eliberaţi. De fapt se trecea dintr-o curte mai mică de temniţă în curtea unei temniţe mai mari » (nota scriitorul, pg .15 Op.Cit.)

După 1966 începe să publice parte din versurile gândite în temniţă şi îi apar volumele Dimineaţa nimănui, Necunoscutul ferestrelor, Cârtiţa şi aproapele, Deasupra deasuprelor,Cimitirul din stele ,Selene şi Pan,Duelul cu crinii, Munţii de os, Frunzele în galaad, Marta ,fata cu poveştile în palmă, Lucrurile de dimineaţă, Interogarea magilor,Lacrimi perpendiculare şi în sfârşit, ultimul volum înainte de plecarea din românia, Dragostea e pseudonimul morţii.De ce a plecat Caraion care publicase atâta amar de cărţi de poeme şi pe lângă ele câteva volume de eseuri . Chiar el se destăinuie : " Puterea operei mele crescuse. Persecuţiile regimului comunist au crescut şi ele. "

În perioada 1966-1980 poetul a tradus şi a scris enorm, citez din propria sa enumerare din acelaşi tabel cronologic alcătuit de Emil Manu : o antologie în trei volume a poeziei franceze de la Rimbaud până azi,numărând circa 2000 de pagini şi cuprinzând în jur de 150 de autori, o antologie a poeziei americane de la origini până în zilele noastre,cu texte din 136 de autori, o antologie a poeziei canadiene de limbă engleză, o alta a poeziei romande, o alta a poeziei neerlandeze,un florilegiu din lirica eschimosă, un omagiu lui Constantin Brâncuşi cu dedicaţii din partea a zeci de poeţi ai lumii, traducerea romanului Under the Volcano de Malcom Lowry,traducerea integrală a lui Antoine de Saint Expupery,traducerea romanului L’Eternité plus un jour al lui Georges Emmanuel Clancier ,traduceri din poeţii germani ai grupului ’47 şi din Novissimi italieni ,culegeri de poeme din opera lui Ezra Pound,Cesare Pavese, Anna Ahmatova, Raymond Queneau,Pierre Emmanuel,Rainer Maria Rilke, alte traduceri din Dante, Shakespeare,Heine,Giordano Bruno, Baudelaire,Puşkin ,Lermontov .La mult timp dupa plecarea sa din tara, romanii i-au facut public dosarul de informator al Securitatii, cu acea nevoie bizara de a manji cu noroi nu doar suferinta enorma a unui om care a facut puscarie si a scris mii de pagini, ci si efortul sau de a trai . Deci lui Ion Caraion nu i-au reusit nici ruperea de lumea comunista, nici exilul, nici schimbarea campului de batalie, iar la douazeci de ani de la moarte el ramine in memoria contemporanilor ca cineva care a facut concesii pentru a supravietui si pentru a-si publica literatura.

Cu astfel de executii peste timp si peste moarte, ma intreb ce mai ramine din literatura noastra.

Probabil noii justitiari , dar oricum, ei sunt oameni fara opera si fara iubire de carte.