Cleopatra Lorinţiu « Critici »
 

Texte critice despre cartile de poezie publicate de Cleopatra Lorintiu ,semnate in periodice si carti de :


     Geo Vasile,( în Dicționarul autorilor, Editura Dacia 2002, pag. 264-266)

                                                               
     Dan Ciachir,C.Stănescu,Valeriu Bârgău,Ion Bogdan Lefter,Radu G.Țeposu  vezi Critice Poeme

     Alexandru Cistelecan ,  (fragment din Dicţionarul scriitorilor români, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998) vezi  Critice Volume

     Cornel Regman , (fragment din cronica ," Poetă la al doilea volum" din "Viaţa românească ",nr.9 septembrie 1981)    vezi Critice Volume
    
       Constantin Sorescu ,(in Suplimentul literar artistic  1995 SLAST ) vezi  Critice Volume

                                       
     Petre Poantă ,  in revista Tribuna , 1988 vezi  Critice Volume
     MihaiUngheanu,Diana Soare,Andrei Milca,Grete Tartler
      vezi Critice Proza
                               

Alte texte critice au fost semnate de :


Alexandru Piru, Aureliu Goci, Daniel Dimitriu, Laurentiu Ulici,  VoicuBugariu,Alex.Stefanescu,Valentin F.Mihaescu, Adrian Popescu, Radu Comănescu, Ion Murgeanu,Tudor Opris, Florin Costinescu,Ion Oarcasu, Anghel Dumbraveanu, Lucian Chisu, Gavril Moldovan,Marin Sorescu, Olimpiu Nusfelean, Alexandru Horia, Sanda Faur, Elvira Ivascu.

                   Convalescenţa,mit al vârstei de mijloc

      Absenţa de câţiva ani a Cleopatrei Lorinţiu din mintea şi inima criticii i se datorează cel puţin pe jumătate autoarei, cândva în mare vogă prin a sa ceremonioasă frumuseţe şi eleganţă, inclusiv a decorativelor sale pălării, dar mai ales a unor cărţi de poezie cum ar fi Peisajul din care lipsesc (Ed.Cartea Românească 1979) Terasa cu oleandri ( ed. Dacia 1985), Aproape imaginară(Ed.Cartea românească,1987).
Între timp, fostul copil teribil al anilor’80 , nu mai puţin primejdios pentru cenzura vremii s-a luat cu viaţa, cu călătoriile,ieşind cu voie sau fără voie dintr-un circuit literar-artistic ce nu-şi cruţă absenţii.

Fapt e că Cleopatra Lorinţiu n-a încetat să scrie şi după 1989 , dovada cele două romane Iubirea nu trece (Ed.Luna,1992) şi Fetiţa care eram (Ed. Intact 1992) dar şi două cărţi de poezie şi proză la care ne vom referi .Ceaiul amanţilor cuprinde apraope 90 de poeme inedite precum şi o antologie din anii 1978-1987 sub titlul Anii scuţi.
Textele acestei secţiuni scrise şi publicate în timpul dictaturii surprind nu numai prin cota artistică ci printr-o făţişă disidenţă faţă e dogmele realismului socialist ce-i condamna pe scriitori la fericire onirică, evazionistă:

      "Ieşirea din vis
       Tot mai anevoioasă îmi pare
       Un motor zbârnâie noaptea-ntreagă.
       O victimă anonimă în luminator.
       Şi spaima cleioasă a singurătăţii.
       Cuvântul scris
       Se fac puf, puf de plop,

       Călătoreşte aiuritor prin cartier.”

Mesajele despre condiţia artistului nu sunt deloc esopice,doar aluzive, directe mărturii îndurerate, provocatoare.

   "Mai aproape, Un frison
    O nălucă geroasă –a înfrângerii. Si-o
    Sumedenie de paşi pe culuoarele obsesive .
    Melodie interioară
    Nu m-aşteptam să te sfârşeşti
    Tocmai acum! ”

Imboldul inimii este al unei vitalităţi debordante al dorinţei proteice de a trăi intens. Raţiunea critică omniprezentă , se impune descurajant ,anulează intermitenţele inimii:

   „Dar e altfel,
    Totul e altfel. Prinsă acum în capcană
    Nu-mi mai rămâne decât să mă zbat.
    Primăvara –mi aruncă porţia de lumină
    Aureşte palma de cerşetoare.
    Viaţa aceasta aproape imaginară.”

Conştientizându-şi statutul crepuscular şi marginalizat, „surâzând silit în chenarele iernii” Cleopatra Lorinţiu îşi distilează versul în concetrate enunţuri bacoviene, exorcism la un real căzut în demonie sângeroasă:

   "Câtă tărie în van
   Sensul pe care-l pierdusem
   Sensul fals ,rătăcit, sufletul vlaguit
   Realitatea , ce stranie,
   Frigul compact.
   Şi memoria fâşii, fâşii
   Pene zboară dintr-o pernă-nvechită
   Faci un pas şi te izbeşti de

   Zidul cel nevăzut
   Întinzi mâna şi o retragi însângerată."
Extraordinar ni se pare poemul” Măiastra „ un decupaj metafizic motalian, dificultatea scriiturii poetului italian îmblânzinu-se la Cleopatra Lorinţiu printr-un surplus de omenie, frumuseţe a imaginarului suprasenzorial, muzică secretă. Cităm:

  "O detaşare, apraope.
   Exaltasem părerile provizorii, mă prindeam
   De balustrada cea nichelată
   Chiar în înălţare cânţi putreziciunea şi chiar
   Înspre bine dulceaţa durerii. Ea
   Te-nfaşă ca pe-un copil mi. O fugară cruzime
   Provocare aruncată lumii măiastre...”

Este nivelul de maximă tensiune artistică la care a ajuns Cleopatra Lorinţiu .(...) Poeta are bune şi întinse lecturi la zi din români, americani, greci şi italieni, mai ales ,plus inteligenţa de a şoca exact când versul dă semne de somnolenţă.

   Expresivitatea, ştiinţa echilibrului între instrospecţie şi contrapartida realului,disponibilitatea unui imaginar mereu în alertă apt să se sedimenteze în compoziţii rafinate, dense,prin gravitatea şi dicţiunea problematizării, par să facă parte din formula talentului Cleopatrei Lorinţiu, o reală, chiar dacă târzie surpriză pentru cel ce semnează acest articol. Convins acum de ingratitudinea unor critici ce omagiază logodnice, amante şi văduve ,pensionare sau bursiere ale propriei reputaţii poetice.

   Trecând acum la textele inedite de după 1990 vom întâlni –o pe poetă într-un climat de moină, de convalescenţă, doliu recent. Abandon şi desvrăjire. Cea ce a supravieţuit unor scene de foc constată, în actuala ipostază înfrigurată şi friguroasă că „ mai rămâne cărbune pentru crochiu”.sau „Flori de tei,uscate pe bibliotecă pentru ceaiul iernilor viitoare.”
   Elegiacul portret ,emoţionat şi fără iluzii:
   „ Si eu, o Rostovă la fel de fremătătoare
   Dezacordată în acest decor
   Cu fotografiile copiilor mei”

Devine decalog şi statut de solitudine asumată ca şi cum poeta ar trăi între cele două săbii ale timpului.
Cel al memoriei , al creativităţii, al iubirii, cel al prezentului, al degradării ,itului, cuplului, iluziilor.

Există o febră, o alarmă, un contratimp existenţial aproape ireversivil în  Ceaiul amanţilor .psihanalizându-l poeta invocă remediii gen” Lumina lunii să ia să curpindă , această faţă ostenită a inimii noastre”
Cu fervoare (visul poetic) şi claritate (raţiunea inexorabilă) se ajunge la radiografia stării de fapt, fizice şi morale, motivaţie a defecţiunii:

   "Mă retrag din faţa voastră
    Sunetele mă urmăresc
    Vocile îmi ard timpanul pe fundul sufletului
    De două degete drojdie
    Chingi pe tâmple
    Plumb în picioare , mă retrag, mă retrag
    Tu nuvezi cum renunţ?
    Cu graţie superficială,
    Poate chiar cu feminitate pe o muzică
    Numai bună de tonomat
                                   Într-o doară,
    În apropierea tăcută a serii.”

    Chiar dacă nativ poeta este ursită să iasă „ la înaintare” pe tensiune anabasică, desvrăjirea este o realitate şi o obsesie a universului actual.
    Obsesia trecutei fericiri, a universului actual, a iubirii reper indimenticabil devine leac homeopatic în contra negativării prezentului fără iluzii, înnegurat.
    Doliul inimii prin anamorfoză capătă intensitatea vieţii, dobândeşte puterea de regăsire a libertăţii pierdute, a şanselor de identificare într-o singurătate necontenit ritmată de prezenţa-rapel şi vocea de contrapunct al acelui timp priviegiat, mitic.

   "Si totusi, furtuna de vară ţii minte ?
   Odată a noastră a fost.
   Aşa cum cireşii zvâcnind în livadă şi prundul
   Şi vinul prelins în pahare, hulubii
   Lacul neadormit fuga de lume atunci
   Când pacea războiul
    Erau încă departe
   in închipuirea lui Basho pe marginea unei vieţi
                                                     de hârtie ."

   Departe de a idealiza,absolutiza dinamica parteneriatului amoros,poeta decelează subtil,în cheia interpetării ultimative,fisura şi primejdiile egoismului absent şi autist ,toxinele nepăsării şi dizarmoniei.

   "Ani de iubire "condensaţi într-o oră frigul tăios
   ne lăsa un spaţiu pentru enigmă
   Maria Clara ne făcea reverenţe
   Un balet infantil insidios şi sublim pe nisipul umed
   Lacul secret , copacii goi,atunci parcă
   Vedeam casele dimprejur
   Pentru întâia oară.”

   Dezvrăjire ,luciditate bruscă ,trezire într-o exterioritate friguroasă,abuzivă,părăsită de mister .Versul însuşi devine notaţie netă ,decupaj halucinant,un fel de stop cadru al adevărului.
   Prinsă în reţeaua de nuclee ale desvrăjirii semantice,poezia Cleopatrei Lorinţiu se face tot mai montaliană.
   Secvenţele memoriei debutează prin repezi insinuări şi confruntări de concepte,colaje şi iluminări, ce se probează cu vocea acelui eu,tu, venind dintr-o psihodramă consumată illo tempore în amintirea stării din prezentul continuu
  ”totul se întâmpla pe o terasă
vântul răstoarnă paharul acuma gol
acolo unde te aşteptam
sprijinită de parapetul umed.”

   Despodobirea de suficienţă de suferinţă de suferinţă şi jubilaţie metaforică este stadiul actual al unei modernissime poezii (vezi volumul Cineva din trecut  Luna Editorial House,1995) esenţializate în fotograme ce prin developare digitală , am spune,înfăţişează adevărul profund al amintirii elective:

    "Strălucea totul! Adolescent întârziat
     Zâmbetul tău lumina dimineaţa
     Într-un chip bizar.
     Clinc!Clinc!Clinc!
     În cafeneaua bătrânicioasă
     La primul vis
     În frisonul foaierului
     Ne-ntâlnea forţa unui gând.
     Doar Zauberflotte răsuna în colţul iluzionist
     Al memoriei.Strângeam în pumni
                      Nepreţuite secunde.”

   Prins în jocul uitării de sine şi al redescoperirii în noi scenarii alienate,eul poetic bate graniţa dintre vindecare şi căinţă.
          "Locurile îndepărtate sunt lampioane pe străzi iluzorii
                       Dintr-un Soho fără sonor
              Mi-e teamă de mine .Si de câta
          Argintată tristeţe mă poate câştiga
              într-o zi din trecut."

Îngăduind să se lase călăuzită de acel tu, „ o lumina” incomparabilă pe serpentina cale înapoi-înapoi ,Cleopatra Lorinţiu trece cu brio proba adaptării poeziei la „ această vârstă de mijloc de care pomeneşte citatul din T.S.Eliot, cuprins în poemul Să n-o numim
Prin tot mai multă vitruozitate sau,printr-un efort al gândului  poeta ia parte la o întâlnire esenţială .
Cu sine, fără cruţare,împărtăşind cititorilor o aventură existenţială şi poetică de anvergură europeană.

Geo Vasile

 ( in Dictionarul autorilor,Editura Dacia 2002, pag. 264-266)