|
Cleopatra Lorinţiu «
Artur
Silvestri »
Dinspre lumile ipotetice*
http://cartileluiartursilvestri.files.wordpress.com/2009/06/vocatia-caii-singuratice.pdf
Dimensiunea fabuloasă, aura mistică a
scrisului, a facerii de literatură m-au câştigat deândată în felul de a scrie
al lui Artur Silvestri.
Într-o epocă în care căderea în deriziune devine obişnuinţă ba chiar lege, modus
vivendi, iată cum scrierea nu se desacralizează pentru Artur Silvestri, cartea
există « poate în lumile ipotetice »şi de acolo i-a fost dat să ajungă în literă
scrisă, în fraze, către noi.
Fiind critic literar în acelaşi timp, prozatorul însuşi e cel care explică cel
mai bine substanţa dar şi modul de alcătuire al prozei sale.
Avem de fapt de a face cu o personalitate multiplă, extrem de onestă, care nu
are nevoie de dedublarea artificilă ca să zic aşa, prin alegerea unor nume
diferite , ca în cazul lui Fernando Pessoa.
N-aş spune că aceasta facilitează sarcina citiorului dar nici că îi diminuează
deliciul lecturilor. Caci « departajarea » autorilor dinlauntrul glasului
auctorial al lui Artur Silvestri e ceva care atrage şi cucereşte , şi după
câteva clipe adevărul se deghioacă precum o nucă .
Nu ştiu dacă avusesem nevoie de o confirmare, însă oricum , chiar nechemată, ea
a venit.
În « Schiţă de pictură dodecafonică »
pomenind-o pe Marguerite Duras, (scriitoarea care declanşase în mine dorinţa şi
nevoia de a scrie pe când aveam vreo şaptesprezece ani şi citisem « Moderato
cantabile » )scriitorul ne ia de mână într-o aventură literară de o fineţe
indicibilă.
Iată un fragment fabulos : « Când venise pe plajă,demult, atât de demult că
nici nu se mai ştie,era tânăr.Stătea singur,pe şezlongul închiriat şi sub umbrelă
şi fuma ţigările « 555 » despre care citise într-un roman de Marguerite Duras şi
acum le găsise de vânzare la un marinar, aproape de Cazino.Nu ştia că aceea este
o şigară aproape imaginară,că poate nici nu exista ori poate că,dacă totuşi
existase ,acum nu mai este decât în « Stăvilar la Pacific »
În clipa în care am citit acest fragment mi-am dat brusc seama de ce îmi plac
atât de tare aceste povestiri : e vorba despre acea scriere care mă face să cred
cu putere în forţa literaturii, în puterile ei vindecătoare, literatura care
însufleţeşte şi te ridică mult deasupra prezentului, care te face să fii
împlinit şi în singurătate .
Am simţit dintr-o dată că facem parte din aceeaşi familie.
Că avem acelaşi ADN literar.
Că aceste poveşti sunt pline de coduri secrete care mie îmi sunt accesibile şi
nu doar atât, le port scrise în liniile manuscriselor mele, în literele rotunde
înşirate cu deliciu şi fără grabă ,pe foi disparate , cu ştiinţa că lumea nu
pleacă din loc !
Cu certitudinea că atâta vreme cât acestea sunt scrise ,miracolul
de fapt s-a împlinit,Marguerite Duras există mereu iar personajul din Stăvilar
la Pacific fumează aceleaşi ţigări aproape imaginare. Rostirea în acest context
a tilului cărţii publicate de mine în 1987 (« Aproape imaginară » editura Cartea
românească, ) mi se părea dintr-o dată o validare a acestei frăţii totale. Dar
parcă mai aveam nevoie de o « validare » ?Citeam a treia oară « Perpetuum mobile. Piese improvizate pentru violoncel şi
oboi”.
Întâia oară citisem cartea cap coadă, cu conştiinciozitate şi plăcere, mi se
păruse scurtă, aş mai fi vrut. Apoi, ceva parcă ma rechema la cărţulia
subţiratică , aproape că începusem să o invidiez, nu ştiu cum.
Aveam de gând în sinea mea şi în secret să îl rog pe Artur să mă ajute şi pe
mine să mai public o carte, una singură, aşa subţiratecă precum a lui , iar
subţiratecă mi se părea sinonim pentru esenţializată.
În realitate aşa e cartea aceasta , esenţializată, un fel de esenţă de parfum,de
cel mai sublim, în cantitate mică , dar ce putere…
Începusem să o recitesc pe sărite, câte o bucată seara sau dimineaţa când
ceilalţi dorm şi eu am clipa mea de singurătate.
Coperta se scorojise deja, Bernard mă întreba neânţelegând
nimic : « Tot asta citeşti ? » Era greu de explicat. « Tot asta »…Era ca o
evadare şi culmea , era ca o mică doză de curaj.
M-am gândit de unde vine acest curaj inspirator, şi cum anume în alcătuirea lor
aceste fraze, aceste non-întâmplări, crochiuri de stări evanescente pot să mă
însufleţească într-un moment atât de sec al vieţii mele, o traversare a
deşertului, o viaţă stângace şi săracă între patru pereţi , când nici măcar să
evadez să vad marea nu pot, când nu ne mai rămâne decât gândul…
A treia oară când am citit această carte , adică acum, în aceste zile bolnăvicioase,
friguroase şi grele, de sfârşit de noiembrie, am înţeles în fine, resursele ,
resorturile subterane ale puterii textelor lui Artur Silvestri.
( Artur Silvestri - Perpetuum mobile. Piese improvizate pentru violoncel
şi oboi,Carpathia Press,2005)
Ca să îl citez « Aşa era atunci când te
obişnuieşti să trăieşti nopţile, singuratice, fără rost, de parcă te-ai fi rătăcit
prin păduri.Dar când îşi dădu seama că ea există şi că nimic nu e întmplător ,încercase
un simţământ nedefinit,un amestec de încântare şi de spaimă, trăia o senzaţie de
suprarealitate asemănătoare cu visul,înşiruire de poveşti enigmatice, adpăugiri
de episoade fără legătură : vrajă,magie,iluzie ? » Ce poate fi mai frumos decât această putere însufleţită pe care textul o poate
dărui ? Sunt sigură că ea e veşnică . Se regenerează cu fiecare nouă citire ,se
autoalimentează şi se autoîmpinge înainte.Căci, spune criticul literar Artur
Silvestri în prefaţa cărţii prozatorului Artur Silvestri, şi e o spunere nu
numai de mare profunzime ci de acută şi tragică frumuseţe :
« Tot ceea ce nădăjduisem că voi afla prin relevaţie, miracol sau prea repede
desluşire, se arătase că nu a fost cu putinţă ; rămânea ceea ce întrevedeam acum,
adică sensul impenetrabil al Lumii tradus în Timpul necruţător şi în veşnica
repetiţie unde noi apărem doar o indefinită fracţiune de secundă. »
Tabloul inceputurilor, vocatia arhetipurilor
La frisonul publicării unor texte în
"Luceafărul "şi la
intensitatea trăirilor m-am gândit citind eseul lui Artur Silvestri despre
Zaharia Stancu.
Îţi cam trebuie curaj să te atingi de anumite opere. Artur Silvestri îl are.
Dar nu despre studiu în sine vreau să pomenesc aici. Studiul
e un text de critică literară, aplicat, corect, plăcut la citire. Iată la finele
lui câteva pagini puse sub titlul de « Enigma antropologică
»
o creionare a lumii de câmpie, la începutul de secol XX ieşită din pana unui
scriitor imbatabil.
« Pe Dunăre veneau comercianţii,înfiinţând câte un emporiu şi
când negoţ pe la vaduri, peste câmpii tropoteau năvălitorii,înălţând,dinspre
Asia trâmbe de colb, în câte o raială turcească se împleticeau toate limbile
orientului,şi din aceste amestecuri de greci şi de armeni, de cumani şi de
bulgari, de slavi, de sârbi şi de turci ,cu greu s-ar fi putut desface o trăsătură
negreşit autohtonă. Până şi în toponimie par să se fi depus urmele acestor
venetici căci Teleorman,Călmâţui, Urlui sunt relicve de idiom asiatic , fără de
îndoilă cuman. »
Ce amploare în descriere, ce verb amplu, învăluitor, ce atmosferă
poate crea criticul, desigur, prozatorul, acela capabil să reconstituie lumi dar
şi să inventeze lumi. Atenţia cercetătorului e mereu trează, mereu vie, fiecare
amănunt e de natură să ne atragă atenţia, să intereseze , să capteze cititorul
în această cavalcadă a descifrării enigmei antropologice.
« Faţă de Bărăgan,unde găsim stepă , aci erau păduri, văi şi terase, şesul
întinzându-se printre rusce, adică mai presus de muncile apelor în scurgere către
Dunăre.Valea Călmăţuiului,de pildă,fusese mai deunăzi o regiune de bordeieni,
trăitori într-un fel de colibă, care e antica « argilla » menţionată de
Strabon.Viaţa pe văi face aşezările să se rânduiască după legi ale comunităţii
întinse,înşirând sat după sat şi dacă vor fi fost pe aici organizări medievale,ele
merg după tipicul câmpulungurilor de la Muscel. »
Tot acest tablou uluitor al începuturilor, al surselor şi arhetipurilor,e făcut
sprea pentru a contura lumea poeziei lui Zaharia Stancu despre care se spune :«
Această primitivitate e modernă prin radicalitate şi, în felul ei, este
irepetabilă precum sculptura lui Brâncuşi. În lirica românească,Zaharia Stancu
trebuie socotit o expresie a unei pozii agrare de poporaţie străveche, de
dinainte de Sumer , trăgând în oralitate hieroglifele de la Tărtăria. »
Aici chiar că struna cea mai subţire a sufletului meu a vibrat tare ,tare ! E
aşa de frumos spus şi gândit, şi e atât de profund şi în acelaşi timp memorabil
.
Concepută prin 1987 ( !) cartea despre Zaharia Stancu (Revolta fondului
neconsumat) ne demonstrează încă odată dacă mai era nevoie, cum motivele
esenţiale comunică şi fluidizează însăşi opera lui Artur Silvestri care, ea însăşi
este o construcţie făcută cu sens şi scop, animată de marii fluvii şi trăind în
lumea pădurilor fantaste ale arhetipului românesc.
Noiembrie 2008
Dintr-un scrin contemporan
(
Nota: textele au fost scrise si publicate in timpul vietii
scriitorului)
Interesantă această alegere de titlu : Opera non grata,
autorul ştie că e incomod, că e surprinzător, adeseori chiar uimitor, că e „
altfel”, şi că opţiunea sa auctorială nu poate lăsa indiferentă lumea de azi! De
aceea e opera non grata? Pentru că deranjează, pentru că dovedeşte că scrisul e
invincibil , că adevărul iese la lumină, că nu dormim, că poporul român e treaz
fie şi prin reprezentare?
Oricum , aceste eseuri despre „geografia jafului” ocupaţie şi
„neo migraturi” cum şi-a numit Artur Silvestri această carte excepţională chiar
şi în atipicitatea ei, reprezintă o impresionantă radiografie a unei lumi ,
lumea românească de azi, prea superficială şi prea grăbită (în mare ) spre a se
auto analiza!!! Aşa cum Călinescu picura în personajele
Scrinului
culoarea adevărată a unei lumi,Artur Silvestri are curajul de a scrie din
mijlocul lucrurilor, din inima „geografiei jafului” , nu se sfieşte să pună
degetul pe rană şi să depună mărturie despre adevărul realităţii de azi,
interpretat într-un mod superior şi analizat cu mijloacele adevăratei analize.
Aş zice o analiză a societăţii româneşti făcută astfel printr-o privire aruncată
prin prisma de cristal, cea care decompune şi recompune imaginea.
E adeseori o perspectivă anamorfotică, vrednică de Jurhis Baltrushaitis.( Aşa
cum jocurile cu oglinzi ale evului mediu ajungeau in final a se uni cu o înaltă
speculaţie în legătură cu revelarea invizibilului... )
Luând ca temă imediată casa,sălaşul, construcţia şi
obiceiul locuirii, analistul e istoric, sociolog,etnolog şi psiholog, evident e
filozof şi adeseori pur şi simplu scriitor, aceasta ca valoare absolută a
scrierii în sine, capabilă nu doar să analizeze şi să diagnosticheze dar mai cu
seamă să creeze emoţie artistică.
Dar oare asupra cărora din aceste ipostaze m-aş putea eu apleca? Căci scriitura
e atât de densă şi de fascinantă la citire încât ai vrea să te apuci de îndată
de toate straturile de lectură.
Cu umilinţă trebuie să recunosc că nu am căderea, priceprea şi nici documentarea
necesară întru aprofundarea analizei. Pentru aceasta vor veni criticii , eu îmi
pot asuma punctul de vedere al unsui simplu iubitor de carte, fermecat de această
lectură.
Căci Artur Silvestri pune în discuţie teme fundamentale
pentru soarta românilor, cumva în linia marilor noştri gânditori care au scris
şi pe care i-a durut fiecare pagină scrisă, fiecare amărăciune, aceia care au
înţeles şi au suferit din cauza neputinţei sau laşităţii contemporanilor lor...Mă
gândesc la Eminescu,Pârvan,Iorga ,Haşdeu, Petre Pandrea.
O realitate de ansamblu
Mereu s-a întâmplat câte ceva pentru a pune beţe în roate românilor sau
cel puţin aşa ni se pare nouă. Poate că alături de poporul evreu suntem unul din
popoarele cu cel mai acut simţ al sentimentului persecuţiei. Mereu ni se părea
că „ e cel mai rău” şi că aşa rău nu a fost niciodată.
Tema generaţiei de sacrificiu rămâne mereu la ordinea zilei.
Invintând la analiză, Artur Silvestri ştie prea bine ce riscuri îşi asumă „într-o
ţară unde s-au furat şi ouăle de sub găină şi s-a creat onorabilitatea prin
hoţie şi nu prin dedicaţie şi contribuţie la binele colectiv „.
Aşa cum notează că imobiliarul este hârtia de turnesol a unei
societăţi , cu aceeaşi luciditate vreau să spun, realizează cât de indezirabile
pot fi analizele sale pentru autorii de facto şi morali ai dezastrului şi haloimăsului
din prezent. Haloimăs , dar asta e , unde e haos e şi oportunitate! vor zice
unii. O lume se încropeşte din mers , îi zicem capitalism sălbatec în lipsa unor
categorii de analiză.
O lume care pare a fi a
„ post eşecului socialismului” sau a
post victoriei diversiunilor insesizabile.
La Artur Silvestri observarea realităţii este plină de acuitate , e dublată de o
obiectivitate lucidă cu accente maxime de îndurerare.
„ Căci într-o ţară unde totul se consumă cu o furie ininteligibilă într-un
prezent obsesiv ce întunecă orice gând cu filosofie , a gândi şi la un mâine
este atitudine excentrică şi păgubitoare.”
Scene cu neo migratori
Găsesc de altfel că cea mai mare „încercare” din carte , încercare pentru autor
dar şi pentru cititor, un adevărat moment de cumpănă, este ultimul paragraf din
eseul „ Scene cu neo migratori”
Dacă diagnosticul pus de autor este pertinent şi explicit, argumentat suficient
şi şocant într-un anume fel („ neo-migratorul ce stăpâneşte nu-i pricepător de
nimic în afara propriei ideologii acumulative iar dacă i s-ar cere să rânduiască
, totuşi ceea ce administrează nu ar fi capabil nici chiar dacă ar voi. El
reprezintă doar clipa jafului şi ilustrează intervenţia hazardului într-o ordine
posibilă,ce stăruie în a se formula şi nu reuşeşte. ),ceea ce urmează e de-un năduf
care nu ne mai lasă multe speranţe iar concluzia e de un dramatism copleşitor.
De ce spun asta?
Pentru că noi românii ne-am explicat eşecurile, nereuşitele, absenţa marelui
proiect, incapacitatea de a transmite din generaţie în generaţie proiectul
naţional în pofida domnitorilor vremelnici şi a situaţiilor conjucturale, prin
ideea de ocupaţie, de venetic (venit peste noi), de ocupant mai tare şi mai
mare, de concesii făcute marilor puteri oricare or fi fost ele , decizii majore
care ne priveau dar erau mereu dezastruoase, ei bine,în acest moment al istoriei
Artur Silvestri îşi permite să disece şi să clarifice :
„Ideea însăşi că noi am
fi sub ocupaţie ce se invocă uneori, îşi arată astfel lipsa de consistenţă căci
ocupantul ,dacă ar fi , ar însemna regulă şi direcţie ce sunt stabile şi îl
slujesc cursiv ; aici avem un fel de accese fără alt rost decât confiscarea
muncii naţionale ce lasă în urmă doar un teren incendiat unde punctele cardinale
nu se mai întrevăd.”
Această analiză aflată la limita poeziei cu eseul politic e o perlă nepreţuită.
Cel mai interesant este chiar gradul de obiectivare al autorului care scrie
chiar „la un moment dat mi-am dat seama că de fapt, eu fac(începusem deja,treptat)
filosofie socială, prognoză istorică şi sociologie culturală ori, mai bine zis o
mixtură eseistică cu pretext imobiliar ce tratează ,dincolo de stratul
superficial,despre relaţiile vizibile sau intuite ale României în toate
ipostazele ei. „
Cartea se încheie cu superbul eseu despre „ştergerea casei de pe pământ.” Pentru
unii, doar o poveste frumoasă şi emoţionantă despre o casă nouă care se ridică
alături de cea veche, ca o continuare a vieţii, un fel de ştafetă predată.Pentru
alţii, o scriere plină de taină . Când tatăl îi cere omului angajat cu dărâmarea,să
o desfacă uşor, cu grijă şi „bucată cu bucată” evitând să o smulgă brutal din pământ,
ei bine o privelişte sadoveniană de rară emoţie indicibilă ţi se aşterne
dinainte.
E foarte frumos ce scrie Artur Silvestri, dincolo de faptul că e dureros de adevărat,
e important, e profetic adeseori şi e atât de bine alcătuit! Eu mă rezum în a
accentua această întâlnire cu emoţia artistică, pentru mine ea e tuşa sublimă a
bunăvoinţei lui dumnezeu.
(august ,2008)
|
