Cleopatra Lorinţiu « Gabriel Popescu »

L-am cunoscut datorită Margaretei Zirra, fostă balerină la Teatrul de operetă Bucureşti, de care mă leagă multe amintiri.
Despre ea şi despre Guy Pariseau scriitor şi profesor canadian,fost redactor la Radio Alberta în îndepartatul Saskatchewan,fabuloasă provincie din vestul canadian, făcusem filme şi scrisesem pagini întregi.

Margareta Zirra se reîntorcea acasă, la Bucureşti, şi se reîntâlnea cu Gabriel Popescu, cel despre care ştiam că fusese gloria baletului românesc în anii cincizeci,şi care  plecase în străinătate, mai ales din cauza nedreptăţilor epocii,  făcând  peste hotare,în Franţa, Elveţia,Germania şi Italia , o carieră strălucită .

Doar că numele lui Gabriel Popescu reprezenta enorm pentru o generaţie aflată deja la vârsta senectuţii. Era greu de explicat tinerilor de azi cine anume fusese acest balerin uluitor şi ce însemna baletul pentru acei ani. ( În paranteză fie spus, ce mai înseamnă baletul azi pentru generaţiile actuale? Cum ar putea cei tineri să înţeleagă pasiunea furibund a publicului de atunci, felul în care balerinii erau întîmpinaţi la scenă cu ropote de aplauze şi ploaue de flori ? veţi zice: alt timp, alte mode, alte gusturi...)
… Într-o primăvară bucureşeteană Margareta Zirra m-a invitat la operă. Era un spectacol de balet fiindcă venise la Bucureşti trupa lui Marinel Ştefănescu şi a Lilianiei Cosi din Italia, COMPAGNIA BALLETTO CLASSICO LILIANA COSI - MARINEL STEFANESCU, (vezi pagina Ecart)

de la Reggio Emilia.Îi mai văzusem cu vreo zece ani înainte, la Ateneul Român. Am însoţit-o pe Margareta la spectacol care era de fapt şi un fel de spectacol de sărbătorire a lui Marinel Ştefănescu , eu nu aveam cum să ştiu prea multe despre el, decât că era nepotul celebrului balerin Gabriel Popescu… În pauză, în foaier, Margareta l-a întîlnit de altfel pe venerabilul maestru, venit el însuşi la Bucureşti pentru eveniment. Citisem că avusese o glorie europeană uriaşă şi o viaţă incredibilă, că fusese profesorul Marciei Haydée şi al legendarei Carla Fracci dar şi al lui Walter Cinquinella .
Ce mai poveste ! mi-am zis.

Şi totuşi , nici o clipă nu m-am gândit în seara aceea că ne vom împrieteni cu adevărat, printr-un soi de comunicare aproape de neexplicat,cu atât mai mult cu cât eu nu ştiam mai nimic despre balet, abia dacă văzusem odată o înregistrare alb negru, decolorată de vreme cu Gabriel Popescu şi Irinel Liciu, partenera sa, tot legendară, şi soţia scriitorului Ştefan Augustin Doinaş.

El plecase din ţară prin anii saizeci din cauza unor mizerii,obişnuite la vremea aceea, cu toate că primise înainte medalia de aur, la Moscova chiar din mânuţele lui Stalin,ceea ce era ceva, ar fi putut funcţiona ca o garanţie de siguranţă!

 Dar nu…Între timp Irinel Liciu renunţase să mai danseze, Maragreta Zirra se mutase la Teatrul de Operetă (devenit Teatrul Ion Dacian), apoi plecase în Franţa şi ulterior în Canada, o lume prea depărtată de mine şi de preocupările mele de atunci.
 
Totuşi, din cauza insistenţelor Margaretei, începusem ceva demersuri ca să îl pot filma pe Gabriel Popescu. Un nu total mă întâmpinase în instituţia numită televiziune publică prin anii1997-2001 . Nu o sa inteleg niciodata, de ce.

 Totuşi ,maestrul nu trebuia dezamăgit! Aşa că mi-am luat vhs-ul meu, o antichitate deja, si mi-am propus să îl filmez în sufrageria Ilenei Iliescu. Erau buni prieteni toţi trei: Ileana Iliescu dansase cu Marinel Ştefănescu, nepotul lui Gabriel Popescu şi o adăpostea pe Margareta mereu ,  în descinderile ei bucureştene.

Până la urmă aşa am şi făcut. Am aşezat camera pe trepied, ei au vorbit, s-au entuziasmat, au mâncat tort de ciocolată cu o lăcomie de copii, s-au completat, s-au contrazis, s-au gratulat reciproc. Am făcut fotografii. Cred că revelaţia valorii absolute pe care o avea Gabriel Popescu am avut-o de fapt mai târziu, după ce el plecase deja spre Italia. Din acea zi petrecută în salonul Ilenei Iliescu, mi-a rămas o casetă stângace. Iar pe ea, vorbele lui Gabriel Popescu.

(Cand a revenit la festivitatea de premiere de pe scena Operei Romane in care la fel ca si alti balerini a primit un premiu din partea presedintelui Iliescu, mare iubitor si pretuitor de balet, Gabriel Popescu m-a sunat dinainte. Venea de la aeroport direct la festivitate si voia sa stie daca voi fi la Opera ! Eram. Cand a coborit din taxi ,Gabriel Popescu s-a apropiat iute de mine pe scarile Operei si mi-a pus in brate un flacon de parfum Samsara, invelit in celofan fosnitor. Am tinut parfumul in brate pe tot parcursul serii, asezata in stal alaturi de fratele lui, cu mare grija sa nu fac sa fosneasca celofanul ambalajului... Nu uitase ca era parfumul meu si in tot vartejul venirii, premierii, spectacolului se gandise sa imi faca o bucurie... Asta era Gabriel. O delicatete fara seaman.)

Dar revenind laintalnirea imortalizata de mine,pot spune ca imi daduse chef de poveste, de intrat in lumea lor, cea din culise, cea din gand. Ba chiar Gabriel  imi propusese să facem asta cât mai des, să ne întîlnim, cu toţii, cu Ileana Iliescu, cu Margareta Zirra, cu Marinel Ştefănescu cu Mihai Canciovici, criticul, cu Edy si alti amici, să vorbim, eu să filmez şi pe urmă să facem o carte.Vezi pagina Balet

N-a fost să fie aşa.cartea aceea nu a fost niciodată scrisă. În toamna aceluiaşi an eu am plecat la Paris, el s-a întors la Bucureşti şi înţeleg că a parcurs un dur traseu al umilinţei, revoltei şi dezamăgirii, încercând să se reîntoarcă la operă, în lumea baletului.
Apoi a plecat dintre noi.Bolnav, chinuit de obsesii .De astă dată definitiv.
Iată un fragment scurt de interviu.

Domnule Gabriel Popescu, numele dumneavoastră înseamnă enorm pentru iubitorii de artă din România. Aţi marcat prin cariera dumneavoastră, un moment al baletului românesc şi, aş spune, european, mondnial. Totuşi, generaţiile noi ştiu mai puţine despre dvs. iar revenirea din acest an, la Bucureşti a fost un eveniment mai ales pentru aceia care au apucat să vă vadă pe scena Operei Române, în anii şaizeci. Din ce an aţi dansat la Operă?

- Din 1948, atunci a fost premiera cu ,, Macul Roşu’’, era un coregraf rus în anii de atunci, tulburi.Am lucrat atunci tot repertoriul românesc până în 1965, când am plecat. Au fost, laolaltă, 19 ani de balet.
- Şi cum era opera pe atunci?
- Era o nebunie, o splendoare…Eu dansam cu Irinel Liciu şi-mi amintesc acum marile noastre succese.
- Sălile erau pline…
- -Pline? Erau arhipline, nu aveai unde să arunci un băţ de chibrit.Eu, când dansam cu ea, câteodată nu auzeam muzica din cauza aplauzelor. Era epoaca de aur a baletului, a operei, cu Nicolae Herlea, cu Loghin, cu Zenaida Palli, cu atâţia cântăreţi uluitori…
- -Şi care erau coregrafii acelui timp?
- Adevărul este că ei semnau coregrafia dar paşii îi făceam tot noi, ei au fost importanţi în felul lor, nu pot să spun că Oleg Danovschi n-ar fi fost genial, dar eu aş nuanţa numele ăsta de ,,coregraf’’. Nu pot să spun că aveau o contribuţie în domeniul paşilor. Poate mai mult Romanovski. Sincer vorbind ( în paranteză fie spus am fost toată viaţa foarte sincer, poate din sinceritate chiar şi pierzi câteodată,dar într-un fel n-aveam ce pierde, fiindcă nimeni nu mi-a luat talentul,nimeni nu mi-a luat capacitatea mea de artist, şi poate dacă m-au urât ,m-au urât pe la spate) Oleg era un geniu coregrafic, avea idei extraordinare, dar nu avea paşi. Iar eu, ani de zile, la toate coregrafiile pe care le semna, dădeam paşii.

 Erau sute şi chiar mii de paşi din care trebuia să alegem ce e bun. Poate că ceea ce alegeam el, eu nu acceptam fiindcă ştiam că pentru mine nu e bun sau pentru cuplul nostru nu e bun… Nu aveam toată încrederea în ceea ce alegeau alţii.
- Dar ce anume, dincolo de talentul dvs. extraordinar şi al doamnei Liciu, v-a făcut să fiţi atunci, în epocă, atât de celebri?
- Noi am reuşit să fim ca o vioară cu un arcuş. Eu am fost ca o mănuşă pentru Irinel, o mănuşă pe care o pui pe o mână fină. Extraordinar ne-am înţeles şi de aceea am făcut o performanţă extraordinară. Succesul era absolut. Mi se telefona acasă dacă într-adevăr dansez în acea seară. Erau patru cinci spectacole de mare valoare ca Şeherazada sau Lacul lebedelor ,Tricornul, galele naţionale, internaţionale cu toată pleiada de somităţi comuniste care veneau la operă. Venea Gheorghiu Dej, venea Tito, veneau şefi de state...
- Deci aveau totuşi sensul valorii artistice… De fapt, în ce moment aţi rămas în străinătate,momentul acela resimţit atât de dureros de toţi admiratorii baletului românesc şi ai dvs. personal?
- Cu ocazia Festivalului Champs-Elysees, la Paris.
- Acum ar trebui să ne spuneţi ce a urmat după ce aţi rămas în  occident fiindcă, ştiţi foarte bine, au fost ani în care informaţiile despre dvs. nu mai circulau în România, erau interzise.

  -Ei, acum poate că ar trebui practic să-mi scriu memoriile. Aşa cum stăm de vorbă acum şi povestim aici ( în casa Ilenei Iliescu n.n.) ar trebui practic să stăm de vorbă zile în şir… Însă ce-a fost mai greu, a trecut. Nu din punctul de vedere al meseriei , al artei mele, imediat ce am ajuns acolo am fost ajutat de Margot Fonteyn, de Rudolf Nureev, de Christian Dior, de David Wibson de la Covent Garden, de mari personalităţi… Am dansat imediat cu mare succes, prim balerin maestru de balet şi coregraf am fost la Zurich, unde la un moment dat am dus şi foarte mulţi cântăreţi români, de parcă s-ar fi mutat acolo Opera Română , aşa de mulţi erau….cântau Zenaida Palli, Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Ion Buzea, aproape că nici nu mi-ii amintesc pe toţi…