Cleopatra Lorinţiu « dr.Dan Gavriliu »

După multe tatonări şi discuţii cu doamna dr. Mihaela Gavriliu -Opriş, fiica profesorului şi scriitorului Tudor Opriş şi soţia chirurgului de reputaţie mondială Dan Gavriliu , s-a conturat la un moment dat posibilitatea realizării unui interviu. Fusesem ,ca de altfel mulţi jurnalişti,un pic intimidată de personalitatea acestui doctor celebru, sincer mi se părea mult prea important ce face el ca să-şi piardă vremea cu interviurile.
Pînă la urmă, această legătură de familie prin soţia sa care era nu numai prietena mea ci şi fiica lui Tudor, cel de care mă lega o viaţa de prietenie şi solidaritate, uite că mi-a folosit.
Ştiam că lui Dan Gavriliu nu îi place publicitatea şi că nu îi plac nici reporterii. Iar eu, în filmele mele nu aveam nici o legtură cu lumea medicală. Omul mi se părea însă un tezaur de informaţie, o persoanaă animată de un simţ al umorului un pic britanic. Prezent în marile tratate internţionale de chirurgie , domul gavriliu fusese autorulu unei tehnici operatorii despre care se vorbea în lume ca despre ceva imoportant , un creator, un cap de pod aş zice,un îndrăzneţ care s-a luptat cu viaţa, cu mentalitţile unei epoci , cu oamenii obtuzi , de alminteri cam aşa avea să mi-l şi prezinte mai apoi, prietenul său ,profesorul Pesamosca.

Acum când pun în pagină de website transcrierea unei părţi din interviul nostru şi din comentariile pe care le alcătuisem pentru filmul meu documentar intitulat « Să vindeci » o să ziceţi că patateic, dar aşa simţisem atunci că trebuie să îl intitulez, simplu şi fără zorzoane… Profesorul Pesamosca , cel care îmi vorbise cu atîta generozitate despre prietenul lui,într’o seară calmă şi evident în camera de spital în care locuia, a devenit o amintire.
Dar datoria memoriei este aceea de a rezista aladar iată o transcriere aproximativă a acestui documentar despre dan Gavriliu în care resoneurul meu era nimeni altul decât Alexandru Pesamosca ...

Să vindeci

un film dedicat chirurgului Dan Gavriliu

Pentru că prima întrebare care-ţi vine în minte atunci când ântîlneşti un medic şi mai ales unul faimos este Cum vă simţiţi atunci când salvaţi vieţi ?,am încecat să o evit în toată această mult prea scurtă întîlnire cu marele profesor ,doctor docent în medicină Dan Gavriliu.

Celebritatea,respectul de care se bucură ân breaslă,ân lmea medicală internaţională, parcimonia sa în privinţa apariţiilor publice dar mai cu seamă biografia sa copleşitoare aş zice, mi-au dat un fior de emoţie, de timiditate aş zice de care nu am mai putut scăpa nici măcar după ce am descoperit ce persoană fermecătoare este domnul profesor.

 Născut la Brăila în 1915 student la medicină în 1933, devine licenţiat magna cum laudae apoi chirurg în 1941,parcurgând etapele cariereri universitare şi medicale.În iunie 1951 realizează prima înlocuire de esofag la spitalul de urgenţă din Bucureşti.Urmează o carieră importantă şi implicit, o luptă de jumătate de secol pentru perfecţiionarea acestei operaţii, o carieră internţională desfăşurată pe fundalul complicat şi adeseori frustrant al acelor ani.

Membru fondator al Colegiului Internaţional de chirurgie digestivă din 1971 şi Visiting profesor la Mayo University of Minesotta , tinînd conferinţe şi demonstraţii operatorii la New York ,Pittsburg,San Francisco şi Mayo Clinic Rochester, dr.Dan Gavriliu era invitat în 1976 să deschidă Congresul anual de chirurgie din Marea Britanie şi era celebrat ca fiind chirurgul numărul unu din lume .

Conform protocolului acestei caste atît de exigente şi de inaccesibile, la ceremonie el îl întruchipa pe lordul Moyniham fondatorul Colegiului Regal de Chirurgie, purtându-i roba.
Au urmat alte şi alte evenimente ale lumii medicale internaţionale in care profesorul Gavriliu a fost chemat să conferenţieze.La unele a putut participa , la altele, cum uşor ne putem imagina, după cum erau vremurile acelea , ale cortinei de fier, nu.

El a devenit însă o somitate internaţională ,incontestabilă aş zice chiar dacă unii , mai bine plasaţi pe mapaond au încercat chiar să-i fure descoperirea, să şi-o adjudece.
Calm, impeturbabil şi detaşat de toate cele, profesorul gavriliu şi-a rămas fidel sie însuşi cum îl demonstrează şi interviul nostru, fimat .
-Domnule profesor, de fapt de cînd aşi ştiut că veţi salva vieţi, că asta e vocaţia dvs. Că asta va fi profesia dvs ?
!Iniţial tata voia să mă apropie de diplomaţie. Dar din clipa în care ministrul nostru de externe din vremea aceea a spus :miniştri de externe ai ţărilor mici trebuie să primească palme de la miniştri marilor puterim-am răzgîndit.Mi-a venit să urlu ca un lup. M-am dus acasă,la tata şi i-am spus : Papa dragă, eu îmi fac o meserie pe care o voi face şi nimeni n-o să-mi dea palme şi nici nu o să mă ânjure. Aşa că mi-am ales o meserie independentă aceea de doctor. Şi nu am făcut toată viaţa decât chirrugie şi sport.
-Dar când aţi ştiu că veţi fi chirurg,că veţi alege această specialitate şi nu alta din cadrul medicinei?
-Din primul an de Facultate la Carol Davilla. Mi-am pregătit întâi bazele, anatomia şi fiziologia.
-Apoi , înţeleg că a început confruntarea cu viaţa.
-După primii doi ani am dat concurs de externat şi am fost scutut de cursuri ca să îmi fac stagiul la spital. Aşa că în anul III făceam deja primele operaţii.
-Asta se întâmplaînainte de război ?
-Da. Secundarul mi-a zis : ''Măi puştiule, văd că eşti îndemînatic, ai fi în stare să faci o operaţie ?''Nu ştiu, zic eu, poate. ''Bine,'' zice el. ''Apendicul următor îl scoţi tu şi eu te ajut. ''Treaba a mers onorabil.Pe urmă, zice el, ''eşti în stare să faci şi de capul tău.Ia vezi că mâine avem două apendicite. Pe prima o facem amândoi. La a doua rămâi singur că eu am treabă. ''Şi aşa s-a întâmplat precum cucul a cântat. Apoi am dat internatul,şi cum incepuseră mobilizările pentru război am fost înlocuitor al secundarului care plecase pe front.
-Unde se întâmpla asta domnule profesor ?

-La Filantropia. De acolo am plecat şi eu pe front , imbrăcat cu izmene albe şi cu cămaşă albă. Plutonier, medic tr. Dan Gavriliu la un batalion de marş.
-A urmat Caucazul. Aţi fost un om norocos.
-Când am urcat prima oară spre munte am văzut un morma de uniforme militare aruncate intr-o rîpă. Mi-am zis în sinea mea ,cine să fi aruncat uniformele astea ? Pe urmă am văzut că în uniforme de fapt erau oameni morţi, era Regimental 1 din Divizia noastră de vânători de munte. Erau cam trei atacuri pe zi. Am trăit atunci cam vreo treizeci de atacuri în cele zece zile, fiecare şi-a apărat pielea cum a putu.
-După război ce s-a întâmplat ?
-După război imediat am fost verificat. M-am întors la Spitalul Filantropia şi am devenit asisent universitare ca şef de promoţie. După câteva luni mi-au dat şi mie salariu. A fost o perioadă grea dar am găsut nişte ţigani care m-au ajutat, aveau un camion care transporta bagaje şi după ce veneam de la spital ,înţelegeţi, lucram cu ei ca să câştig un ba
-E halucinant. Când a venit vremea specializării dumneavoatră pe esofag ?Cum aţi început asta ?
-Foarte simplu. Mă tot mutau de colo colo şi pînă la urmă am ajuns la urgenţă. Acolo ajungeau cei otrăviţi, cancerele la care trebuia să se facă o chirurgie de suprstructură, mai rară. Problemele erau teribile. Se folosea pe atunci un procedeu rusesc ,metoda Yudi ,o înlocuire de maţ subţire şi pe urmă începuse să fie aplicată Metoda orsoni , cu colon.Dar ele pun mari probleme de vascularizare. Asistam astfel la mari încurcături ulterioare. Mi-am dat seama că din pornire aceste procedee erau sortite unui procent de peste 20% de eşecuri. M-am tot întrebat. De ce ?
Cum eram bine informat anatomic, mi-am spus că trebuie luat un segment,o bucată de ceva care să se tranforme într-un tub,o panglică, ceva ,dar care să fie irigat de o arterăde sus. Ori cel mai de sus organ în burtă, vascular vorbind, era stomacul. Am găsit o soluţie. Există un arc vascular,întîi aorta apoi artera splenică ce irigă splina. Splina e un organ de care omul se poate lipsi foarte bine. Atunci am cuplat la panglica înlocuitporare circuitul nou sangvin putînd fi dus oriunde.Chirurgul trebuie să ştie unde să taie şi să coasă numai cum trebuie.

-Aşa ,pare simplu, cum explicaţi dumneavoatră dar totuşi e un procedeu aşa de complex , chiar aşa, descris acum în toate marile tratate de chirurgie ale umii şi purtîndu-vă numele.De fapt ne povestiţi preliminarile unei mari descoperiri de metodă medicală, sau cel puţin aşa spun tratatele de specialitate .
-Operaţia se face preferenţial în Franţa acum se face şi în America la fel, unde se practică şi la bebeluşii nou născuţi cu malformaţie congenitală de esofag. În Silicon Valey ei au multe radiaţii atomice,cu potenţial nociv şi atunci copilul ,nou născutul este supus riscurilor. Au venit americanii aici şi au operaat cu mine, dar nu numai ei.Au venit medici din Italia, din Franţa, Germania,Japonia au lucrat cu mine aici luni întregi, uneori şi un an.
-Asta se întîmpla pe vremea socialismului ?
-Da, da.Pe vremea aceea. A socialismului glorios, evident, eu am beneficiat însă în acea perioadă de câteva capete laminate .De cite ori se scria cite ceva impotriva mea,de pildă, că am orgine burgheză,că vorbesc franceza,engleza, germana şi că nu cunosc limba rusă...

A venit odată cineva la mine şi mi-a spus .''Dumneata poţi mai mult...''
Eu i-am spus. ''Singur, nu pot ,operaţiile se fac în echipă şi uneori e nevoie chiar de două echipe în acelaşi timp .''
''Si cum vezi asta ?'' m-a întrebat acea persoană.'' Păi , să am o secţie intr-un spital din Bucureşti şi o echipă pe care să o învăţ. Aşa, riscul va fi nul. ''
''Îţi trebuie o clinică universitară ,cu instrumentar cu tot ?''
''Da, ''am zis eu.
''Dar dacă nu sunteti membru de partid nu puteţi intra într-o aemenea instituţie de învăţământ superior. ''
Eu am dat din umeri, ştiind prea bine care mi-e originea socială dar ei ştiau  asta foarte bine, se întrebau dacă nu cumva e ceva care le scapă … ce mai la deal, la vale, am luat o bucată de hîrtie şi am scris că vreau să devin membru de partid, la ora 11 am dat hârtia şi a doua zi la ora opt eram membru de partid.
-Am înţeles cum a venit deci vremea Spitalului Municipal.Eu zic că a fost mai degrabă o înţelegere înţeleaptă a unei conjuncturi ,urmare a acestui lucru : un pas uriaş înainte făcut de chirurgia pe esofag practicată la noi în ţară.
-Da, dar după şase mutări prin diferite spitale.Pe mine mă angajau în fiecare an pe un post liber care apărea căci eu nu aveam un post fix.
-Şi la Spitalul Municipal când aşi început lucrul cu echipa dvs ?
-În 1978 cu echipa de la davilla.Aici am avut o altă echipă .În ultima perioadă doctorul Sorin Oprescu ,directorul spitalului imi zice :''Nu vrei să vii înapoi ?'','' Cât îmi dai ?'' am intrebat eu. ''Păi acum ,prin pensionare ,ai pierdut vechimea. ''

''Ei dacă am pierdut vechimea asta e, sunt o bestie şi gata, am pierdut-o; dar ce propunere ai ? ''Oprescu zice.'' Nu mai vreau morţi,nici oameni care să stea cu lunile prin spitale şi nu mai vreau reclamatii. ''Ei, şi a fost între noi o întelegere, a funcţionat un fel de gentleman agreement. Am făcut acolo doar chirurgie digestivă superioară,operaţii pe care nimeni altcineva nu le-ar mai fi căcut. Căci înainte mai veneau şi cazuri să zic aşa onorabile dar în ultima perioadă mai mult cazuri dipserate,teribil de multe cancere şi semnalate prea tîrziu.
-Ati avut îndeobşte relaţii bune cu pacienţii, de comunicare ?
-Pacientul trebuie să îmi spună o serie de informaţii ca eu să înţeleg cum a ajuns în situaţaia asta la mine.
-Mii de oameni vă datorează viaţa.
-Toţi chirurgii au bolnavi salvaţi, nu doar eu.
-Şi totuşi ,care e satisfacţia particulară a practicării acestei specialităţi ? E una în sine , un mod altruist de a privi lucrurile ?Dvs sunteţi mulţumit de viaţa pe care o duceţi acum ?
-Am ce mânca,stau în casa mea,în cârpele mele, între zidurile mele, nu mi-e frig .Asta e.
-Aţi avut atîtea oferte să rămîneţi în străinătate,să operaţi acolo, mai ales în Statele Unite.
-Da,am avut multe oferte în perioade diferite. Înainte de toate însă era vorba de mama mea care rămînea aici. Aş fi distrus-o. Era un Congres la un moment dat la Toronto.M-am dus şi eu, am locuit la un român. (…) Mă gîndeam la biata mea soţie, la Mihaela, era prea tîrziu pentru mine s-o iau de la capăt.Dacă asta s-ar fi întîmplat în 1975, ar fi fost altceva...
 

-Totuşi ati avut o viaţă plină, densă,interesantă, aţi salvat mii de vieţi, aţi făcut sport, casa dvs e plină de obiecte frumoase, de mobile rare ...
-Doamnă, sunt ultimul din familia mea, astea sunt lucrurile care mi-au mai rămas…
-Şi totuşi după atîtea mii de operaţii şi înlocuiri de esofag la frumoasa vîrstă de 84 de ani pe care o aveţi acum ( anul 2001 n.n. )ce vă bucură ,care e esenţa înţelepciunii vieţii dvs ?
-După atîtea operaţii…Din păcate nu am nici un fel de satisfacţie dar nu am nici regrete. În ultimii ani, din bolnavii operaţi de mine nu au mai murit decât doi şi nu din vina mea ci din pricina unor intervenţii anterioare.Ce mă bucură ? Păi mă bucură cînd vin acasă, mă întălnesc cu Mihaela, avem o viaţă normală.Din păcate nu mai pot face sport. La munte, o coborîre cu schiurile ne costa cam un million pe zi, nu avem de unde. Sportul mi-a însoţit viaţa toată ,îmi era necesar pentru forţă şi deconectare.
-Azi nu se prea vorbeşte despre consumul fizic al unui chirurg
Păi dacă nu ai condiţie fizică ,muţi foarfeca un pic mai la dreapta şi gata .Este o meserie foarte exigentă, nu permite concesii.
-Aţi problematizat vreodată excesiv ideea vieţii şi a morţii?Aţi trăit totuşi între ele două, tot timpul.
Nu , e ceva normal, in legile firii.
-Nu eraţi în continuă rivalitate cu moartea?
-Nu .În război îi vedeam pe rusi ca de aicila peretele ăla. Comandantul mă întreba : Măi, tu nu te fereşti ?
Ce să mă feresc… totul e o chestiune de şansă. Şi am scăpat viu din război.
-Şansa vieţii pe care dvs aţi redat-o altora.

Comentariu

   Ocupat cu salvarea atâtor vieţi oemeneşti marele chirurg Dan gavriliu nu a fost un răsfăţat al lumii meiclae româneşti, ci dimpotrivă, obstrucţionat adeseori, marginalizat şi luptîndu-se prea adeseori cu dificultăţile profesiei ,unele obiective, altele confecţionate cu cinism de diverşi invidioşi . Nu a fost niciodată la vreun congres internaţional pe cheltuiala statului romîn cid oar invitat de instituţii din alte ţări, nu a făcut parte nici măcar din Senatul facultăţii de medicină.
   Considerat de lumea medicală internaţională la un moment dat drept chirurhgul numărul uunu din lume, el nu a fost la bucureşti nici măcar şef de catedră ,nici preşedinte al vreunui congres de specialitate desfălurat în ţara.
   De fapt, până în 1984 marele chirurg nici nu deţinea calitatea oficială de a reprezenta ţara noastră peste hotare , plecînd totdeauna cu acel statut de particular…
   La nenumăratele congrese internaţionale întrebat fiind dacă nu doreşte să propună bucureştiul drept loc de intîlnire a somitătilor lumii medicale, era fireşte în delicata situaţie de a răspune invariabil că nu are nici un mandat din partea statului român.
   Între timp, metoda sa recunoscută mondial intra în toate marile tratate de chirurgie ale lumii.
Mari spitale americane găseau o cal de salvare a situaţiilor disperate datorate efectelor poluării şi industrializării,salvând mii de copii chiar prin metoda Gavriliu.
   Şi cu toate acestea ofertele venite din străinătate l-au lăsat indiferent .
   Propunerile celor care salvau vieţi aplicându-i metoda conştienţi de valoarea chirurgiei sale, rodul a cincizeci de ani de efort şi tenacitate, ei bine, aceste propuneri şi aprecieri rămâneau doar amintiri,poate flatante, şi atât.
   Demn şi mereu incomod cu francheţea şi umorul său de cursă lungă, chirurgul unic şi inconfundabil Dan Gavriliu îşi aşază semnătura în exigenta,concurenţiala lume medicală, internaţională, fiind romînul care dă numele uneioi operaţii complexe.

  Pionierul care acum 50 de ani anticipa alte timpuri,crea un cap de pod se lupta cu obtuzitpşileepocii şi cu inerţiile oamenilor prin forţa talentului său impresionant.
si dacă soarta a făcut ca atunci,în război,să aibă parte de viaţă, atunci în următoarea jumătate de secol el însuşi a dăruit viaţă răsădind şi in ceilalţi ,generaţii şi generaţii de medici, pasiune, meşteşug, aspiraţie, dăruind lumii medicale încă o cheie în această căutare continuă, frământată.