Cleopatra Lorinţiu :« Tudor Opriș »

Aceasta pagina contine:

1.Dialogul purtat cu scriitorul Tudor Opris si comentariile filmului documentar " Domnului profesor, cu dragoste "de Cleopatra Lorintiu, produs si difuzat de TVR in 1997

2.O prefata la cartea  de versuri "Sonetele amurgului" de Tudor Opris, semnata de Cleopatra Lorintiu  (2007)

1." Cine-i iubeste pe adolescenti?"

(o productie TVR difuzata in emisiunea Punct de intalnire,1997 regizor si scenariu ,Cleopatra Lorintiu, durata37minute.)

Există oameni care poartă în ei harul, generozitatea de a-i învăţa pe ceilalţi.

Profesorul Tudor Opriş este un Domnu Trandafir al ultimelor generaţii literare, un Don Quijotte şi plin de har , maestru în calambururi şi asociaţii de idei, scriitor de vastă cultură şi uriaşă documentare, spirit cercetător cu o incredibilă putere de muncă, în esenţa ei , altruistă.


Filmul pe care i l-am dedicat este presarat cu dialogurile pe care le-am avut cu domnia sa, purtate în faţa aparatului de filmat, în Gradina Cişmigiu, aproape de liceul în care în acei ani preda la catedră şi acasă la domnia sa.

Acestea au fost dialoguri filmate, sub ochiul discret al operatorului, dialoguri pentru public, pentru memoria peliculei, făcute la insistenţa mea.

Celelalte dialoguri, pe care le-am avut, ore întregi de discuţii pasionate în care profesorul se înflacărează şi pur şi simplu nu mai reuşeşti să plasezi o vorbă , atâta informaţie ţâşneşte şi atâta umor sau nostalgie, amintire şi emoţie, haz şi haz de necaz, toate laolaltă, căci el este un personaj total nepereche, insolit şi irepetabil.

Mereu cu zâmbetul pe buze şi mai ales posedând o desăvârşită naturaleţe, domnul profesor, acel căruia i-au scris atatia tineri cu nerăbdare, cu freamăt, cu emoţie netrucată, aşteptand un semn, o scrisoare ori să-şi vadă numele tipărit sub câteva versuri sau o pagină de proză, nu a obosit nici o clipă.
Îmi vine să spun : nu s-a schimbat.
I-am scris şi eu acum vreun sfert de veac. Dintr-o dată , când mă gândesc la asta, tonul capătă parcă o altă gravitate. Şi am văzut atunci şi am înţeles acum ce înseamnă puterea altruismului, o arhitectură uluitoare a ieşirii către ceilalţi, o construcţie de o viaţă făcută cu atâta candoare şi lipsă de ostentaţie încat noi, tinerii ziarişti şi autori, care am pornit scriindu-i o scrisoare era cât pe ce să uităm… Făcea parte din graţia desăvârşită a firescului…

Domnule profesor, aici unde filmăm acum , în Parcul Cişmigiu, este de fapt drumul dumneavoastră spre şcoală. Câţi ani l-aţi parcurs ?

Mai bine de un sfert de veac. Era drumul meu preferat şi primul care m-a iniţiat ca să zic aşa a fost profesorul meu,Ion Simionescu, în perioada în care scria de altfel o foarte interesantă broşură despre Cişmigiu, despre nemaipomenitele plante de aici .Şi mă bucuram de fiecare dată când treceam mai apoi,precum Anatole France în celebrul Jardin de Luxembourg, îmi aminteam de Ion Simionescu , de florile lui, de tot drumul pe care îl făceam de la staţia de autobuz până la şcoală si care era plin de flori şi de amintiri.

Dumneavoastră sunteţi la fel de generos cu copiii de azi cum aţi fost cu cei de acum 25 de ani, vreau să spun cu copiii altor generaţii.

Asta este o meserie care te obligă la o anumită statornicie biologică, la o anumită ''plafonare'', dar cuvântul este folosit într-un anume sens : că te opreşti la o anumită vârstă ! Şi când copiii te judecă, ei te judecă ca şi cum ai avea această vârstă mereu. Numai tu poţi să îi judeci în raport cu generaţiile.

Şi în afară de asta, eu cred într-o teorie foarte interesantă, chiar dacă nu este confirmată şi atestată ştiinţific încă: este vorba despre biotransfer . În momentul în care stai în mijlocul copiilor, o parte din energia lor care altminteri s-ar risipi în univers, vine şi către profesor şi asta te întinereşte permanent.

Având atâtea generaţii sub ochi , implicit , în dumneavoastră există un sociolog atent : Cineva care poate să ne spună de pildă cât de tare se deosebesc sau cât de tare se aseamănă între ei copiii din diferite generaţii?

În ansamblu, există un fond comun al generaţiilor, există nişte trăsături eterne, nişte parametri invariabili ai copiilor, de ordin biologic,anatomic,psihologic. Există însă şi variaţii legate mai ales de modă, de mentalităţi, de sistemul de informare care îi face pe copiii de azi să aibe o precocitate naturală intelectuală, o capacitate de a intui lumea , de a înţelege anume fenomene ceea ce le dă un aer de emancipare. La 14,15 ani sunt nişte persoane care lasă impresia de a fi depăşit vârsta.

În realitate însă, când îi provoci şi îi readuci la vârsta lor fiziologică îţi dai seama că în fond copilăria e mereu aceeaşi, eternă. Coplăria şi adolescenta, oricât ar încerca civilizaţia, nu pot să permute, să facă nişte mutaţii profunde şi ireversibile.
 

Eu însămi vă cunosc acum (n.n.interviu filmat în 1997) de peste 27 de ani. V-au cunoscut generaţiile dinaintea mea, generaţiile de după. Ce m-a uimit totdeauna a fost această capacitate uriaşă de a lua mereu totul de la capăt, cu fiecare copil, cu fiecare nouă promoţie, şi mai ales cu fiecare nou talent, căci dumneavoastră aţi scos la lumină, aţi influenţat gustul şi cariera literară a mii de elevi, generaţii după generaţi de scriitori.
Fie e vorba despre generaţiile de elevi care, cum se zice v-au trecut prin mână, cărora le-aţi predat franceza, fie e vorba despre tinerii scriitori .

Învăţarea e un proces de repetiţie şi vrând nevrând trebuie să respecţi un anumit ritual didactic cu fiecare promoţie.Dar nu e mai puţin adevărat faptul că pentru a te salva din monotonie, din plictisul didactic trebuie să faci un efort de a te înnoi permanent. E aproape un pariu de a fi, cu fiecare generaţiel,altul, şi în acelaşi timp , să rămâi tu însuţi.


Există multă lume care îl cunoaşte pe profesorul Tudor Opriş, el însuşi cunoaşte foarte mulţi oameni, deţine amănunte despre debutul lor în revistele şcolare ale vremii, ori în vreun jurnal din provincie, sau în « Limbă şi literatură pentru elevi » .Şcoala este pentru domnul Tudor Opriş o lume anume.Iar dânsul are ochi şi minte şi suflet pentru fiecare.

Este o performanţă , într-o anume măsură care apropie cariera didactică de cea actoricească.Doar că noi, spre deosebire de actori care întruchipează personaje, noi ne ipostaziem pe noi înşine în diferite chipuri, aşa încât să convină profilului generaţiei respective,modei, mentalitpşilor, convingerilor.

Ceva din experienţa asta, a  şcolii, intră şi în cărţile dumneavoastră ?
Bineinţeles că da , din două puncte de vedere. Întâi pentru că acest contact permanent cu elevii m-a făcut să înţeleg ce le trebuie lor şi modul cum trebuie să mă adresez lor. Apoi aş putea vorbi despre o comană socială : nimic, dar nimic din tot ce am scris nu iese în afara dorintelor şi necesităţilor generaţiilor.

Probabil sintagma "comadă socială "ar trebui reevaluată… ea a fost discreditată masiv în ultimii ani din cauze obiective, aş zice. Amintirile negre care ne apasă…

E adevărat că a fost o comandă socială reevaluată dar aceasta este o realitate. În sensul că fiecare generaţie îşi are necesităţile ei ontologice care ţâşnesc din afundul personalităţii şi ,vrând nevrând ei cer anumite lucruri.
cer imperativ.

Şi din nenorocire , noi nu venim totodeauna în întâmpinarea nevoilor generaţiilor succesive. Noi, din punct de vedere comercial, le oferim ceea e mai ieftin şi uneori mai spectaculos.Din cauza asta avem de multe ori impresia ca această generaţie este superficială, că face prea multe concesii exteriorului, ca neglijează problemele fundamentale, că uită să se introspecteze, să se privească în oglinda interioară şi să-şi găsească trăsăturile adânci ale personalităţii proprii.

Dar în realitate copiii suferă din cauza noastră pentru că noi nu ştim să le descoperim adevăratele necesităţi. Cred că secretul cărţilor mele, a faptului că le citesc şi bătrânii şi tinerii, cititori de toate vârstele, constă în aceea că am descoperit cam ce vor ei, cititorii, cam în ce stil trebuie să le scrii , cum trebuie să abordezi problemele.
Şi mai ales un lucru care lipseşte fundamental în învăţământul nostru de astăzi- interdisciplinaritatea.Fiecare profesor (ca şi medicii) acţionează pe parcele .

Interdisiplinaritatea care constinuie chiar esenţa cărţilor dvs.

Evident nici nu s-ar putea concepe să vorbeşti de pildă despre viaţă, un organism viu, despre om, până când nu îl pui în relaţie cu sistemul de cunoştinţe care privesc omul. Antropologia ne spune că omul este centrul vibratil al universului nostru şi către el trebuie să aducem totul, toate cunoştinţele din toate domeniile.Iar copilul nu înţelege un fenomen al unei discipline decât raporându-l la o multitudine de conexiuni cu celelalte obiecte.

De aceea eu nu învaţă cu plăcere la foarte multe obiecte fiindcă profesorul, se chinuieşte să-i înţărcuiască în domeniul strict, în parametri extrem de stricţi ai respectivei discipline.

Pentru că suntem în Cişmigiu, chiar lângă liceul Gheorghe Lazăr unde aţi predat atâta amar de vreme, haideţi totuşi să punctăm ce a fost de fapt experienţa Cenaclului Sagetătorul ?
Săgetătorul a fost una dintre cele mai frumoase aventuri ale mele şi într-o bună măsură un omagiu pe care l-a, adus tuturor dascălilor mei de literatură, tuturor înaintaşilor mei care ca şi mine, au adunat în jurul lor tânăra promoţie scriitoricească şi au format-o. Eu am făcut doar la proporţii mult mai modeste, ce am gândit eu : să aduc cumva spiritul lui Maiorescu sau spiritul lui Lovinescu în mijlocul acestei generaţii care în timpul comunismului nu se bucura de prea multă poezie adevărată. Exista poezia de comadă socială în sensul rău al termenului, limutată la cţteva teme. Iar noi am încercat atunci să spargem niţel orizontul şi acest lucru s-a făcut simţit în două momente : întâi prin generaţia lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ion Alexandru, Marin Sorescu. Şi mai apoi prin generaţia următoare, a Săgetătorului, toţi scriitorii tineri au reuşit să simtă atunci, în plin comunism, o gură de aer curat. Şi în acest fel şi-au pregătit personalitatea pentru a fi receptivi la o epocă care astăzi le permite orice fel de libertate spirituală.

Vastitatea ariei cărţilor şi preocupărilor profesorului Tudor Opriş face din dumnealui un personaj al culturii nostre, insolit, nepereche, prin spiritul lui zburdalnic, adolescentin perpetuu, în ultimă instanţă. El e cel care a scris mii de pagini desăpre viaţă, despre plante şi gâze, desăre animale, parapsihologie, bionică, dar şi despre istoria revistelor şcolare, a debuturilor literare ,ori cronici acide şi nonconformiste mult dincolo de circumstanţele politichiei.

                                  "O continua aventura culturala "

Filmăm acum acasă la domnia sa .Inconjuraţi de cărţi, de foarte multe cărţi şi de semne primite din partea copiilor care îi scriu şi îl iubesc  şi îi cer sfatul. Cam de câţi ani vă cer sfatul copiii domnule profesor ?
Eu cred ca de mai bine de 54 de ani pentru că atunci când eram student ,organizesem deja un cenaclu literar la Facultatea de litere cu sprijinul profesorului Papadima. Un cenaclu itinerant care se cam ciocnea cu cele oficiale, marxiste , ale epocii, făcute de cei care după 1948 au devenit profesori universitari la catedra de romana a Universităţii Bucureşti. Ei bine, noi eram un cenclu oarecum nonconformist şi nu eram văzuţi cu ochi prea buni. Iar înainte de asta, pe când eram încă elev conduceam Cenaclul de la Mănăstirea Dealu.

Dumneavoastră aţi avut de foarte tânăr aventura asta culturală, în sânge.

Cred că da, şi cred că o am de la tata…
Vorbiţi-ne văr rog mult despre familia dumneavoastră, despre tatăl şi bunicul dumneavoastră.

Ei, se spune în general că bunicii au un rol hotârâtor în viaţa cuiva. Deşi ereditar eşti mai legat de tată, bunicii totuşi prin influenţa lor de la depăratare, exact cum luna produce mareele, probabil că şi bunicii fiind situaţi la o distanţă mai mare de noi, reuşesc să ne înalţe toate sevele ,toate potenţele spirituale prin puternica lor înrâurire :Bunicul meu este cel căruia îi datorez pasiunea pentru  stiintele naturale. Din partea mamei şi a unchiului meu am avut ca să zic aşa, apetenta  estetică. Mama era o muziciană strălucită, o poetă înăscută, unchiul meu era un distins profesor de literatură.

Dar bunicul meu era un mare pedagog şi în acelaşi timp un distins naturalist.Şi cu el, în fiecare zi, când tata era pe front, căci era colonel şi mai apoi general, în sfârşitm cu teama aceea firească în suflet căci în timpul războiului fiecare moment era un pericol, eram cu gândul la tata iar bunicul se ocupa de mine. Mergeam pe dealuri .La nouă, zece, unsprezece ani flora nu mai avea secrete pentru mine.

Asta i se datora şi mentorului meu aş zice spiritual, profesorul Ion Simionescu care trăgea adeseori pe la tata mare pentru că Şcoala de la Câmpulung Muscel era un adevărat loc de înatlnire, venea şi Barbu venea şi Pillat, câteodată, l-am văzut şi pe Iorga de câteva ori la tata mare. De altminteri Câmpulungul Muscel era un fief electoral, o adevărată înfruntare politică până în 1938 când a început dictatura carlistă.

Mă gândesc acum la o amintire dragă mie : când l-am cunoscut pe tatăl dumneavoastră, pe domnul general Opriş, atunci când de fapt am venit pentru prima oară la dumneavoastră acasă, în carteirul Bellu, pe strada Ilie Opriş.Mi -aduc aminte cât dinamic era tatăl dumneavoastră care avea atunci vreo optezci de ani şi era la o şuetă cu domana Aghata Grigorescu Bacovia. Aţi trăit într-o lume fascinantă domnule profesor.

Da, e adevărat.De fapt aveam, copil fiind ,doi vecini la care mă invitam o data, de două ori pe săptămână. Unul era Arghezi , care era la Mărţişor, pret de o staţie de mine şi celălalt era Bacovia care era la o aruncatura de băţ. După strada Opriş, un pic mai încolo era strada Frăsinetului care avea să se numească mai apoi strada Bacovia.

La Bacovia mergeam chiar mai des, eram oaspete binevenit iar doamna gata era cea mai buna prietenă a mamei mele.
Cum ati simţit faptul că ati locuit totuşi atâţia ani de zile pe strada care purta numele bunicului dumneavoastră, strada Ilie Opriş ? Nu e ceva foarte obisnuit, sa locuiesti pe strada care poarta numele bunicului...

Ei, şi asta e o poveste.Tata mare era un om teribil de democrat, provenea dintr-o familie de patrioţi memorandişti de la Sibiu, era chiar un şef al memorandiştilor din Ocna Sibiului şi urmărit de autorităţile austriece a trebuia să fugă peste munţi.

Aşa a ajuns la Bucureşti cu bunica, care era însărcinată şi tata practic e născut la Bucureşti chiar în primul an în care s-au instalat ei : Şi acolo , având el noţiuni de cadastru s-a făcut folositor unor persoane ca Barbu Păltineanu şi  directorul Şcolii Normale din Bucureşti.Aceştia l-au preţuit în mod deosebit şi i-au dat pe mână întinsele lor teritorii, e vorba despre terenurile de pe Şoseaua Viilor, căci erau numai vii acolo şi zona Bellu, mergând până la Mandavera jos, la închisoarea Vacăreşti.

Bunicul s-a ocupat de asta, le-a parcelat , le-a dat pe nişte preţuri foarte mici şi a făcut un lucru nemaipomenit, practic a pus bazele acestui cartier .Şi prima stradă care s-a creat, ei bine i-a purtat numele fiindcă oamenii de acolo au dorit acest lucru.

Să revenim acum un pic la relaţia asta a dumneavoastră fascinantă aş zice, cu copiii atâtor generaţii. A fost o constantă a vieţii dumneavoastră.

În familia mamei mele am avut ce-i drept mulţi pedagogi, învăţători, profesori şi preoţi, căci şi preoţii erau uneori învăţătorii satelor noastre. Probabil că ei mi-au transmis, am un cromozom al acestei pasiuni de a lucra cu copii. Încă de când eram elev. Eram singurul băiat într-o clasă de fete, cam ce i s-a petrecut şi lui Adrian Păunescu doar că el era la liceu, ei bine eu eram la şcoala elementară şi eram singurul băiat într-o clasă de fete.

Eram foarte iubit de ele dar şi când făceam năzdrăvănii începeau să tăbărască pe mine ca un stol de păsări, şi mă potoleam aşa, vreo săptămână…

Casa e plină nu numai de cărţi ci e plină şi de semne grafice, plastice, căci soţia dumneavoastră este renumita graficiană Elena Boariu Opriş. Coexistaţi cu aceste semne plastice şi observ cu mare plăcere că aţi început să colaboraţi : dumneaei v-a ilustrat mai multe cărţi recent publicate.

Soţia mea este o generoasă şi, deşi nu totodeauna concede la maniera mea de a scrie pentru ca există o corespondenţă precisă între conţinutul cărţii şi viziunea grafică, totuşi am găsit limbaj comunm.În primul rând mi-a ilustrat cărţile de poezie iar în privinţa cărţilor cu « dihănii » ea fiind o iubitoare de plante şi animale, până la urmă şi-a pus amprenta şi mi-a ilustrat câteva cărţi care sunt printre cele mai frumoase care mi-au apărut.
 
Aţi mers în paralel cu literatura dumneavoastră, şi cu aceste cărţi să zicem de polularizare a ştiinţei, cum să le spun, nu am găsit cel mai potrivit termen ?

Francezii spun « vulgarisation » de la vulgus, adică apropie cartea de popor, de mentalitate, de nivelul citiorului mediu, ceea ce nu este prea exact. Pentru că marea literatură de popularizare nu coboară la nivelul omului simplu, ci dimpotrivă prin modul inteligent de a face o sinteză între exactitatea ştiinţifică şi accesibilitatea exprimării, şi dacă vreţi, plasticitatea exprimării,reuşeşte impliciti să atragă către un nivel mai înalt Haideţi să le spunem cărţi care ne-au adus mai aproape de lumea particulară a botanicii, zoologiei, de geologie, biofizică , de lumea ştiinţei.

Da, termenul care s-a încetăţenit şi reabilitează această literatură marginalizată de criticii mofturoşi este de informare ştiinţifică.

E un gen de literatură foarte preţuită şi iubită în alte ţări.
M-a surprins plăcut faptul cî în statisticişle UNESCO aceste cărţi sunt cotate pe locul trei în ierarhia preferinţelor cititoilor tinerei generaţii...Numai la noi a fost teribil de marginalizată,nu ştiu de ce, noi nu am asimital aceste cărţi literaturii .În timp ce în Franţa, un Fabre,Maeterlink , « L’inteligence des fleurs » sau « La vie des abeilles » sau « La vie des insectes » sau în America,Carl  Sagan, sau la ruşi, Akimuşkin ,sunt scriitori foarte preţuiţi, puşi în rând cu clasicii literaturii.

Numai la noi există această mentalitate nici măcar balcanică, sub balcanică, împotriva căreia eu am luptat cu sute de articole, cu sute de intervenţii la radio şi mai ales cu cărţile mele care obţineau premii prestigioase.

Mai cu seamă la concursurile care vizează numărul de cititori de tipul "Trofeul micului cititor "organizate de biblioteci, pot spune că timp de 14 ani cărţile mele au ieşit pe primul loc.

Asta demonstrează ce uriaşă nevoie de lectură există cât de mult doresc sa citeasca acest gen de literatură, copiii.

Cea mai tristă şi în acelaţi timp cea mai reconfortabntă imagine este aceea când mă duc la bibliotecile şcolare municipale, orăşănesşti,şi mă duc foarte des pentru că sunt invitat , poftit când îmi lansez noile apariţii. Ei bine, întotdeauna am văzut cărţile mele ferfeniţite de-a dreptul..

De ce?  pentru că de fapt carte ştiinţifică se editează la noi foarte puţin şi mai ales cărtile  dedicate micilor citiori care au nevoie de ilustraţie abundentă, în cazul ăsta preţurile sunt mari şi ele ajung să echivaleze preţurile cărţii de acest gen din stăinătate.

Nici că există o modalitate mai frumoasă a cititorilor de a va demonstra cât vă preţuiesc cărţile…

Stiu, iar eu sunt mulţumit într-un fel că am demonstrat că şi noi românii putem concura ,la acest gen, cu străinătatea. (1997)

2.Sonetul existenţial

( câteva cuvinte pe marginea volumului ”Sonetele amurgului” de Tudor Opriş,  Editura Univers ştiinţific, Bucureşti 2006

Cronica de Cleopatra Lorintiu la cartea Sonetele amurgului de Tudor Opris )

Ce rară dulceaţă de limbă,ce festin regal de zicere poetică,ce îndurerare mută, înţeleaptă şi ce spirit jucăuş! Toate acestea la un loc , în „ Sonetele amurgului „ de Tudor Opriş (Editura Univers ştiinţific, Bucureşti 2006)

Şi cum încape ea, încărcătura dubiilor bietelor noastre existenţe şi conştiinţe într-o singură strofă:
„ Cu tine voi pleca-n eternitate/ Acolo,sus,sau jos,cine mai ştie/Unde ne pierde,-abur-în vecie/ Sau lutului ne-om dărui în toate.”(Vis antic)

Aceste rânduri ale mele, care nu au nemica de a face cu critica literară, sunt numai observaţii, exclamaţii, mirări şi încântări, înduioşări mature,le scriu pentru că nu am citit demult aşa, după pofta inimii, sonete ca acestea , care să mă încânte şi să mă înţelepţească cu o asemenea viteză!
  
Splendide spuneri, chintesenţe pe care le citeşti cu lacrima-n gât şi cu ochii fierbinţi.
Care scriitor , care truditor cu creionul pe hârtie, care iubitor de artă şi literatură ce citeşte acest sonet nu simte o strângere de inimă şi-o emoţie tainică?

„ Nu vreau să treacă clipa în zadar/ Precum nisipul curge în clepsidră, /Să stau înfricoşat într-o firidă,/ Să mă jertfesc tăcerilor în dar. /Nimic din trup şi tot nimic din har /
N-o să-mi rămână-n huma translucidă/ De m-oi topi în scurgerea placidă /Şi lenea-o să mă-mbrace-n praf de var .// Nu vreau să fac baloane de săpun,/Ci tot ce simt şi ce gândesc şi spun/ le trec mai vii în zestrea amintirii.// Şi voi lăsa în micul meu iatac /Când voi muri, tot harul meu sărac/ Ca să se-mpartă darnic omenirii.” (Nu vreau)

Ce imagine magistrală pentru final, trecere, glisare spre altă lume această „ lene care îmbracă-n praf de var .”

Puţine imagini de-o forţă asemănătoare am citit în ultima vreme.
Poetul Tudor Opriş a avut întotdeauna un rival: celălalt Tudor Opriş, omniprezentul, cunoscut de toată lumea, protectorul generaţiilor de tineri aspiranţi, scriitorul ultraprolific de literatură de popularizare ştiinţifică adorată de copii, istoricul literar care despică firu-n patru şi păstrează corespondenţa a mii de tineri literaţi, Tudor Opriş prietenul, confesorul, diriguitorul mişcărilor literare şi antrenorul grupelor literare de liceene şi liceeni.

Din această simplă cauză, fiindcă a pus pe altarul dragostei faţă de şcoală toata energia vieţii sale, celalalt Tudor Opriş , adică poetul ,s-a resemnat să scrie sonete şi să îl lase în prima linie, sub lumina reflectoarelor şi sub tirul telefoniei mobile pe Profesorul arhicunoscut.

Cu ultimele două cărţi de sonete publicate, eu zic să-i dăm poetului ce e al poetului şi să îi citim sonetele, liberi de orice alt gând,onorându-le calitatea diamantină, perfecţionismul construcţiei şi greutatea în sensuri existenţiale.
  
E o profunzime greu de atins, posibilă după o viaţă de efort literar, de acumulări şi decantări, clipa în care talentul pur desenează pe aer.

Aceste sonete de vis.

                                                         Cleopatra Lorinţiu