Cleopatra Lorinţiu «  Ion Sălișteanu »

"Atâta timp cât arta există, spaţiul dintre oameni e încă plin de substanţă şi tâlc" spune pictorul Ion Sălişteanu   (6 octombrie 1929,Pitesti-25 mai 2011,Bucuresti)

interviul de mai jos a fost realizat in anul 2000,in atelierul maestrului din Bucuresti,  strada Ermil Pangratti                                 
                           
Din punctul meu de vedere Ion Sălişteanu era un interlocutor perfect. Pofta sa de a povesti, uşurinţa exprimării, umorul fin, inteligenţa vie cu care sărea din idee în idee având grijă ca până la urmă să strecoare exact ceea ce vroia să spună, ca să nu mai vorbim de opera sa plastică, generoasă, plină de idei şi de culori, cu sugestii de străvechime şi de acută modernitate, m-au fermecat de la prima întâlnire.

Ironia sorţii a făcut să nu pot aşterne într-un filmdocumentar pe care de altfel l-am semnat, mai nimic din ceea ce speram să aduc publicului din personalitatea sa.
Dintr-un complex de împrejurări s-a ivit situaţia puţin ridicolă în care nici măcar nu puteam să-i pun întrebări inteligentului şi specialului meu interlocutor.

Dumnealui urma să apară singur în video, răspunzând la întrebările …nepuse.

Ce să-i faci, nu totdeauna putem controla situaţiile, mai ales atunci cînd e vorba despre un film numit pretenţios "documentar artistic".

Pictorul însuşi, deprimat la gândul că trebuie să cam vorbească de unul singur, nu să intre într-o discuţie, demonstrîndu-şi verva, încerca să schimbe soarta filmului .Ceea ce pînă la urmă nu s-a putut.

Mi-au rămas însă cîteva amintiri delicioase, câteva răspunsuri la întrebări spuse de mine dindărătul camerei de luat vederi,aşezată pe un scăunel, stângace şi niţel nefericită, un fel de dialog supravegheat, cam ca la la vorbitor, zic ţi eu făcând haz de necaz, precum şi izul unor grozave farfurii pline ochi cu aperitive preparate de maestrul însuşi.

Ei bine, din acel noian de frustrări, am ales totuşi cîteva întrebări şi cîteva răspunsuri, promiţându-mi în adîncul sufletului că poate altădată, cine ştie când, voi putea face ceea ce visez despre atelierul lui Ion Sălişteanu, Ionel, cum îl alintă nepotul lui excepţional şi ghiduş, Toma,devenit la cei şapte anişori el însuşi o figură publică , deh, tot din cauza televizorului, bată-l vina.

Amintirea amiezelor sau dimineţilor petrecute în atelierul lui Ion Sălişteanu n-are însă pereche, dumnealui fiind printre puţinii artişti care reuşeau să mă contamineze de putere, de energie şi chef de viaţă. Tot ce se întâmplă în jurul lui, adică expoziţii, familie, viaţă personală, prieteni, breaslă şi problemele ei, ei bine to se contaminează cu putere şi bucuria vieţii de la acest artist-personaj.     Preşedinte de onoare al Uniunii Artiştilor Plastici, Ion Sălişteanu e unul dintre puţinii oameni care nu se schimbă orice s-ar întâmpla şi pe care onoruruile şi măririle îl cam lasă rece.

-Spuneţi-mi maestre , uitându-vă acum retrospectiv la toată cariera dvs. aţi putea să vă împărţiţi etapele

creaţiei ?   Aşa, într-o delimitare oarecum accesibilă şi iubitorului şi preţuitorului obişnuit de artă, cam cum erau la Picasso perioada bleu, perioada roz…

-Fără să fie programate, perioadele au existat. În devenirea unui pictor ,în procesul acestuia de edificare a unui sistem şi a unui semn, privind înapoi către cum s-au epuizat anumite etape, au ars anumite nevoi de variabile născute pe o temă dată, pe iscodeala de care mai vorbeam noi înainte.

De exemplu, iată, structuri vegetale, componente dinamice, elemente care aparţin mişcării, unduirilor şi în general acestei condiţii pe care e clădit Universul.

A stării care se configurează, se readaptează, se mişcă, adunându-se, extinzîndu-se spre zone neştiute.

Această intrare în dialog poate să constituie obsesia unei perioade, care se epuizează fie şi pentru că eu însumi obosesc. Sunt ipostaze necunoscute fie şi pentru că apare o altă temă care pare mai adevărată, mai demnă de a fi atinsă.

Şi această perioadă ţine cât ţine pentru ca apoi să revin la ceva ce m-a obsedat de pildă din studenţie. Un ceva care nu mi se părea important dar care de-a lungul timpului mi s-a relevat. Elemente care apar prin detaşare, printr-un fel de lectură postumă, care face ca munţii să pară cu atît mai înalţi cu cît de depărtezi de ei. Aceste probleme, punctele acestea de urmărit, cred că constituie sursa perioadelor caracterizante pentru un artist.

-M-am tot gândit la faptul că aţi fost atâta amar de vreme profesor, că aţi avut atâţia elevi, atâţia discipoli şi că asta nu v-a schimbat deloc felul de a fi. N-aţi căpătat acel ton de catedră, acea superioaritate, a majorităţii dascălilor. Şi totuşi munca la catedră a fost o constantă în cariera dumneavoastră. . E nevoie de un fel de altruism natural, congenital, ca să-i creşti pe ceilalţi?

-Cred că dimensiunea aceasta pedagogică sau mai bine zis pedagogică prin filieră didactică, printr-un reflex al ştiinţei de a învăţa, e foarte diferită de la om la om şi fiecare personalitate artistică are altă manieră de a se relaţiona cu ucenicii.

Eu cred că am ţinut ca să nu existe nişte copiatori, nişte tineri cărora să le vinzi pur şi simplu reţeta ta de construire a imaginii, formula prin care tu te-ai afirmat sau ai repurtat succesul ci să se descopere ei pe sine înşişi, fiecare în universul şi-n elementul care l-a definit, care-l face unic şi irepetabil.

Personalitatea şi puterea fiecăruia de a se autoconstrui, de a se cunoaşte şi uneori chiar de a se nega ca autoritate punând pe primul plan subiectul, tema, lucrul care I se pare demn de rostit, important ,să dăruiască după dispariţia lui.

-Cineva, de fapt pot să şi spun cine, e vorba despre Roxana Horacek, mi-a povestit o întâmplare care pe mine m-a surprins. O întâmplare petrecută în legătură cu dvs. Asta înainte de anul 89! Era vorba despre un artist începător, care nu avea posibilitatea de a expune pe simezele unei anumite expoziţii. Şi atunci v-aţi oferit dvs. să expuneţi alături de el, cu el , oferindu-i acelui începător şansa debutului alături de dvs. Care eraţi pe atunci deja un monstru sacru. Mă întreb, câţi ar fi făcut aşa ceva pe vremea aceea. E adevărat?

-Da, s-a petrecut acest lucru. Nu mi se pare ceva extraordinar . Îl simţeam pe acel tânăr ca fiind un om cu forţă artistică, un om cu mare dăruire şi poftă de lucru, formal el nu putea primi dreptul de a expune acolo fiindcă nu era membru al Uniunii Artiştilor Plastici.

Eu puteam primi acea sală şi atunci i-am fost alături într-un fel care şi pe mine m-a onorat . Sigur,acest gest a făcut ca el ,tînărul plastician să fie văzut în ce avea el mai valoros şi interesant , şi astăzi e unul dintre personagiile cu o anume notorietate în generaţia lui.Sunt de altfel foarte mulţi studenţi ai mei care au făcut o figură foarte bună şi care la vîâste diferite acum duc pe umeri chipul artei contemporane.

Era o vreme când noi, generaţia noastră alcătuiam sau contribuiam la ce era mai reprezentativ pentru o perioadă. Acum suntem la margine, la periferie poate, în partea desuetudinii acestui microclimat spiritual care evoluează arta, alături de tentative, de încercări de afirmare, cu forţe diferite şi cu rezltate foarte inegale.

Dar mi se pare că acesta e procesul firesc. Nu există nici o urmă de supărare, de indignare,de încercare activă de a reţine un proces care se dezvoltă în felul lui şi în care noi înşine am evoluat.

-O altă formă de manifestare a conflictului între generaţii?

-De fapt asta este realitatea.Nu există nici un conflict între generaţii, este pur şi simplu diferenţa de structură, de acceptare şi refuz,care se petrecu cu fiecare în funcţie de vîrstă, de dorinţa de stabilizare a mişcării, de înnoire. E firesc la o vârstă şi nu coincide cu nevoia de afirmare, cu dinamismul, cu setea de înnoire care caracterizează generaţia care îţi urmează. S-a petrecut cu mine şi cu toată lumea de-a lungul acestei scmimbări de limbaj, de formulare, de înţelegere în cuprinderea care merge într-un anumit sens, sincronizată cu datele cunoaşterii şi cu capacităţile tehnice de exprimare. Există ,în ciuda acestor lucruri ,temele generale ale umanităţii, întrebări care aparţin şi Bibliei, şi destinului fiinţei umane, întrebări care sunt legate de sensul existenţei noastre, de unde venim, spre ce ne îndreptăm.

-Vă propun ceva mai concret, dacă se poate spune asa. O mărturisire legată de relaţia dvs., cu natura, cu peisajul. Ea este tratată la dvs. intr-un anumit fel. E un subiect inspirator pur şi simplu? O aluzie? O matrice generatoare?

-Sigur că da, e mai mult decât o aluzie. Eu o găsesc o sursă de plecare pentru orice fel de viziune. Elementul de la care s-a plecat a fost dintotdeauna înfăţişarea realităţii. Numai că nu tot ce ne oferă natura este în limitele vizibilului. Se întâmplă recunoaşteri, regăsiri, dincolo de ceea ce se vede şi de fapt aceea e zona de explorare! E vorba de natura pe care eu încep s-o cotrobăi atît afectiv cît şi intuitiv, lucrurile pe care le simţi, le prevezi, le anticipezi, lucruri care sunt dincolo de vizualizare imediată şi e aproape obligatoriu să părăseşti relaţia directă dintre motiv şi pictor.

-Deci la peisaj, în sensul cel mai obişnuit posibil, mai comun, de ieşit în natură pe malul lacului, cu şevaletul şi culorile, nu aţi fost, nu?

-A,bineinteles,  a existat o perioadă în care eram student şi în care mergeam la motiv aşa, într-o prelungire a epocii barbizoniste. Pictura acestei perioade a rămas în urmă chiar dacă valoarea imaginii şi calitatea de interpret a pictorului intră în mare actualitate.

Există o formulă de actualiza , în fiecare secundă poţ
I extrage interpretări utile contemporaneităţii. Sunt de altfel fulminante treceri ale unor personalităţi prin istoria artelor care se devalorizează în ciuda unui moment foarte strălucitor. Se epuizează, se învechesc.

Există în raportul acesta cu natura ceva care trebuie întreţinut, care este sunt intuiţia şi sensibilitatea unei epoci şi în acelaşi timp o referire la tot ce ne cuprinde,la tot ce urmează.,tot ce ne poate stîrni un interes uman.

Trebuie să renunţăm la nişte lucruri care aparţin numai superficialului. Există omgravitate a împlîntării într-un demers în care natura e prefigurată. Propria noastră iscodire face parte din realitate şi aparţine sistemului în care noi înţelegem infinitele corelări care se stabilesc cu lumea.
 
-Aş vrea să faceţi un efort de memorie şi să vă amintiţi preţ de o clipă scandalul enorm pe care l-a declanşat prima dvs personală găzduită de Galeriile  Orizont. Era predominant abstractă şi realizată preponderent în uleiuri cu nisipuri. La vernisaj, cum ne spun cronicile, au luat parte Ion Jalea, Ion Frunzetti şi mai toată conducerea Uniunii. Era evident , un eveniment. Spiritele erau foarte încinse, unii erau extrem de laudativi dar înţeleg că nişte cetăţeni indignaţi cereau ca lucrările să fie aruncate în stradă. A fost un începuit important, esenţial, dintr-un asemenea scandal s-a afirmat şi opera lui Brâncuşi…

-Ei da, erau cetăţeni indignaţi, a fost un mare spectacol. Într-adevăr erau persoane care strigau ca lucrările să fie aruncate în stradă, nişte lucrări penibil de cuminţi aş zice. Erau indignaţi că un artist pierde timpul făcînd elucubraţii din acelea… (Amintiti din pregatirea unui film - fragment din interviul acordat pentru filmul,, Fotograme din viaţa unui artist".2000

productie a TVR ,Cinema producator: Lucia Hossu Longin,

directorul directiei CINEMA :Dan Necșulea,

 imaginea : Ion Cristodulo)