Cleopatra Lorinţiu « Fejto »

Ce-am vorbit cu François Fejtö într-o seară de iarnă

(publicat in Vatra veche, 2009)

  Ce-am vorbit eu cu domnul François Fejtö evident că nu a rămas niciunde, asta e soarta întâlnirilor extraordinare după care rămâne esenţialul impresiei iar clipa se volatilizează.

    Era marţi 10 decembrie 2002 şi mă aflam de puţină vreme la post, ca diplomat, la Paris, în Ambasada României. Ambasadorul nostru, domnul Gherman m-a anunţat pe la prînz că seara îl voi însoţi la Cercul Republican, situat în întâiul arondisment la numărul cinci pe Avenue de l’Opéra.

Am intrat iute pe internet să pricep unde mergem şi am dat …peste un restaurant foarte şic. În fine, asta nu m-a lămurit de fel asupra vizitei şi scopului.

Ambasadorul urma să se exprime în faţa unui public într-o seară intitulată, ţineţi-vă bine :” Cum sunt percepţi ungurii în diferitele ţări europene şi care sunt relaţiile lor cu ceilalţi. „

O filă imprimată modest şi care conta ca invitaţie la acest dineu simandicos, prezenta elogios ambasadorul român punînd accent pe cariera sa universitară. Decan la fizică la Cluj, decan la chimie la Craiova plus, evident ,traseul politic al domnului Oliviu Gherman pe care nu îl evoc aici , doar din motivul că rostul articolului bate într-altă parte şi se petrece în ceva colateral intervenţiei domniei sale.

la dreapta - fotografie de Illes Sarkantyu
 
În partea de sus a filei , o siglă : ALCYON , nici asta nu îmi spunea nimic, şi o adresă : Club des hongrois à l’etranger , Présidente madame Lilla Fourier .(Ştiam că ungurii sunt foarte bine organizaţi în exterior , nu era nici asta o noutate).

Iar mai jos urma le Comite d’honneur , îl amintesc aici aici pe tot, sunt numai nume de mare rezonanţă : Madame Eva Barre ( ştiam că era soţia fostului premier francez Raymond Barre), scriitoarea Christine Arnothy, Gitta Mallasz,(autoarea celebrelor Dialoguri cu Ingerul) , Pierre Kende,mare sociolog şi analist politic care părăsise şi el Ungaria de multă vreme , Nicolas Sarkozy (în clipa aceea era ministru de interne) , Sandor Vegh, Sándor Végh violonistul şi dirijorul ungur născut la Cluj în 1912 despre care ştiam că murise la Salzburg în 1997, evident marele muzician Gyorgy Ligeti,născut şi el pe lîngă Tîrnăveni şi care atunci încă era în viaţă precum şi domnul François Fejtö.
   
Bun , mi-am zis, acesta e comitetul de onoare, unii nici nu mai sunt în viaţă, lista e aşezată în general aşa, de formă, acolo, sus,în stânga paginii, cum se obişnuieşte pe toate invitaţiile de acest gen dar membrii comitetului de onoare nu participă la astfel de reuniuni. Aveam pe undeva senzaţia că e doar o seară un pic obligată de traseul european al celor două ţări,un fel de demonstraţie necesară înainte de intrarea în UE.
   
A venit şi seara, extrem de luxoasă şi de şic , în saloanele înalte cu plafoane pictate într-un stil de început de secol, cu mobile pretenţioase într-o ambianţă care mă ducea cumva cu gândul la Palatul Nababului, Cantacuzino, de la Bucureşti, cam acelaşi stil .
    
Spre şansa mea eram aşezată la masa ambasadorilor, plasată în centru salonului, unde erau ambasadorul Ungariei la Paris, cel al Ungariei la UNESCO , dl. Gherman şi un domn în vîrstă, un bătrînel micuţ , cu ochi vii care s-a nimerit a fi aşezat chiar lângă mine .

Au început discursurile, reuniunea se anunţa lungă tare. Domnul Gherman a povestit cu farmecul pe care străinii i-l apreciau şi românii din ţară îl încondeiau răutăcios. Nu e prima persoană remarcabilă pe care am cunoscut-o în viaţă, percepută într-un mod nedrept, total pe de lături, de presă şi de opinia publică.În paranteză fie spus, peste tot unde am fost cu domnul profesor ,dumnealui fusese bine primit, respectat şi găsise sumedenie de cunoştinţe din lumea ştiinţifică.
 

      N-am pomenit persoană mai activă şi mai conştiincioasă, citea cu caru, se informa despre tot şi toate, făcea totul cu aviditate de cunoaştere rară. Dar poate ăsta o fi subiectul altei amintiri.

      Prin pauzele dintre discursuri şi apoi prin pauzele dintre felurile de mâncare care veneau foarte foarte lent, căci vorba aia, nu cina în sine era scopul reuniunii , am început o conversaţie cu vecinul meu de scaun .
Târziu mi-am dat seama cine e.

       Înainte de toate am vorbit despre Ardeal, despre Cluj , despre Petöffi şi Endre.    Aveam lîngă mine o enciclopedie vie, un document viu despre un secol, cu războaie, cu păci, cu tratate, cu neînţelegeri şi intoleranţe, aveam lîngă mine martorul inteligent al unui secol de convieţuire între români şi unguri. François Fejtö, de fapt Ferenc Fejtö, căci despre dumnealui era vorba, apucase să îmi povestească cum se vedea cu Cioran , cum se ştia cu Eliade şi cum erau solidari, ca nişte vecini ce erau, exilaţi la Paris…Câte putea să ştie domnul Fejtö despre secolul pe care îl parcursese…o clăuză a acelei” Mitteleuropa” , alt concept disputat ….Scriitor, istoric, jurnalist, filozof, el a încercat să spună occidentului că generaţii întregii au neglijat Europa Centrală nu au înţeles-o, că nu au cunoscut-o.
    
Născut la Nagykanizsa, la 31 august 1909 acest strălucit specialist al Europei Centrale , venea dintr-o familie de librari şi oameni ai cărţii. În clipa destrămării imperiului austro-ungar familia s-a împrăştiat. S-au trezit, prin voia istoriei,cetăţeni iugoslavi, italieni, cehoslovaci sau români iar unii au rămas unguri.Ehei, viaţa şi decăderea imperiilor,vorba lui Cantemir…Pornind dintr-o familie evreiască ungurească asimilată, crescut de o mamă adoptivă creştină, convertit la catolicism, Fejt zicea că e « iudeo- creştin ». Rar cetăţean mai european ca el, cu studii începute la Pecs şi Budapesta, Fejtö avea prieteni slovaci, nemţi, români şi italieni.Băgat la puşcărie în 1932 pentru motive politice (organizase un cerc de studii marxiste ) aderă la partidul social -democrat .Împreună cu Josef Attila şi Paul Ignotus publica în 1935 o revistă literară antifascistă şi antistalinistă « Szep Szo » unde îi publica pe Jean Paul Sartre, pe filozofii francezi Emmanuel Mounier şi Jacques Maritain.Iar a urmat puşcărie, pentru că denunţa politica pronazistă a guvernului maghiar, apoi părăseşte Ungaria şi se stabileşte în Franţa în 1938. Ce mai an…

După război devine ataşat de presă al Ungariei la Paris dar… demisionează fiindcă prietenul lui de tinereţe Laszlo Rajk fusese condamnat. Atunci rupe toate legăturile cu Ungaria natală unde avea să revină numai în 1989 ,în vizită.…
Anii de după război, trăiţi la Paris l-au adus în proximitatea lui Raymond Aron, François Bondy, David Rousset.

Din ’52 publică L'Histoire des démocraties populaires,(Istoria democraţiilor populare), ceea ce se cheamă un suces enorm, tradus în 17 limbi şi de multe ori reeditat. De astă dată obiectivitatea sa îl depărtează de stînga, căreia nu îi mai inspiră încredere.
Căci marii intelectuali, istoricii obiectivi nu au cum să fie de stânga sau de dreapta orbeşte… politicile pot să îi urmeze iară nu ei să fie sclavii politicilor.

Au urmat 30 de ani de jurnalist la AFP ,comentator pentru ţările din est. De fapt, Fejtö a fost marele autor al studiilor despre comunismul est european , a cărui venire la putere, evoluţie, progres, declin şi cădere le-a observat.

A scris la Esprit, Arguments, Contre-Point, Commentaire, Le Monde, Le Figaro, La Croix, Il Giornale, La Vanguardia,tot ce era mai pretigios ca publicaţie.

Prieten cu Nizan, Mounier şi Camus, interlocutor critic şi fără obedienţe al lui André Malraux şi al lui Sartre, a avut cariera sa de jurnalist vedetă , i-a întâlnit şi intervievat pe Tito, şefii Kremlinului, Fidel Castro, Willy Brandt dar şi pe generalul Charles De Gaulle ori pe François Mitterand.

   Să nu uităm ca Histoire des démocraties populaires apărea cu un an înainte de moartea lui Stalin, în 1952, volumele II si III au apărut la câteva decenii distanţă iar cel din 1991 povesteşte Sfârşitul democraţiilor populare…(Fin des démocraties populaires).Mai publicase Moştenirea lui Lenin ( l’Héritage de Lénine ,1973) şi Lovitura de la Praga (Le Coup de Prague ,1976).

Istoria fusese subiectul principal al operei sale, de altfel prima carte scrisă fusese una despre împăratul Frantz Joseph II, zice-se cel mai nefericit dintre împăraţi. Prin analizarea vieţii acestui monarh atipic al Casei de Austria, Fejtö a vrut să ajungă la originile conflictului dintre modernism şi naţionalism. Una din cheile Europei centrale din timpurile noastre.Cronicar al timpului său şi observator ca nimeni altul al Europei centrale, de sud, de sud-est, cum vrem să îi spunem , Fejt ö a scris despre propria sa identitate într-o carte publicată în Ungaria în 1937.

   Obsedat de egalitate şi de moştenirile pe care le lasă apartenenţele etnice, Fejtö publică în Franţa eseul Dieu et son Juif,(Dumnezeu şi evreul său) o bijuterie literară despre rolul iudaismului în istorie de la scrierea Bibliei pînă azi.
    Toate cărţile sale au fost succese excepţionale, au incitat. au fost citite şi comentate abundent : Dumnezeu, omul şi diavolul său (Buchet-Chastel, 2005 Dieu, l'homme et son diable), Călătorie sentimentală ( Voyage sentimental, Des syrtes, 2001) , Ungur şi evreu ( Hongrois et Juifs ,Balland, 2000), Istoria milenară a unui cuplu unic ( Histoire millénaire d'un couple singulier), Unde merge timpul care trece ?(Où va le temps qui passe ? Balland, 1991 ,entretien de François Fejtö avec Jacqueline Cherruault-Serper),1956 Budapesta, Insurecţia prima revoluţie anti totalitară ( 1956, Budapest Complexe, 1990 - 2006), L'insurrection, la première révolution anti-totalitaire),Tragedia ungurească, ( Tragédie hongroise ,1958 - Horay, 1998) .

   Cu o mână tremurătoare mi-a notat la finalul seratei pe o hârtiuţă , numele şi adresa. Cred că nu mai răspundea la telefon din cauza auzului slăbit. Era dintre aceia care ştiau să asculte, era dintre oamenii capabili să poarte un dialog adevărat . I-am vorbit despre Rebreanu .Îl cunoscuse. Mi se părea halucinant.

   A doua zi i-am trimis prin poştă, la adresa indicată, singura mea carte publicată în franceză, Souffle ephemere. Cu delicateţe de aristocrat, mi-a răspuns imediat tot prin scrisoare, cu mulţumirile de rigoare pe o felicitare de sărbători de iarnă. Invitându-mă din nou să nu preget şi să îl vizitez acasă la dumnealui ca să luăm ceaiul împreună.

   Ca de atâtea ori în viaţă, şi atunci , valul clipei m-a prins asemeni în morişca slujbei şi a obligaţiilor care par importante, esenţiale pentru moment,( şi de fapt…) şi am tot amânat întâlnirea noastră. Dar de câte ori mă aflam într-un cerc în care erau unguri, dacă aminteam de el şi de faptul că îl cunoşteam, observam o lucire de încântare în privirea lor. Era o legendă.

    Amânarea e vinovată întotdeauna căci clipa trece. Mai bine o întâlnire imperfectă decât una mereu amânată.
     François Fejtö (născut la 31 august 1909-decedat la 2 iunie 2008)a avut o viaţă plină. Ce ne-a lăsat, e o operă despre înţelegere şi istorie. Despre tenacitate şi înţelepciune. Dar şi despre capacitatea de a-şi respecta principiile, dincolo de puterea momentului şi de cine e la putere.

Pentru mine, căci totdeauna impresia imediată răscoleşte amintirile, este acel domn în vârstă, surîzător, binevoitor şi politicos, aşezat în fotoliul de alături, atât de comunicativ, de fericit, de zîmbitor, atît de încântat că poate evoca amintiri de tinereţe, că poate vorbi despre Cluj şi Târgu Mureş, sau despre întâlnirile pariziene din « anii exilului » întîlnirile lui cu Eliade, Cioran, Celibidache şi Brâncuşi.

     Doamne, ce viaţă ai putut să ai, domnule Fejtö…