Cleopatra Lorinţiu « Interviuri acordate »
 

Interviu acordat Marianei Brăescu ,octombrie 1982 Slast N°2
"Nu cred in stelele stralucitoare care apar si dispar fulgerator"

« L’événement culturel franco - torontois fait manchette en Roumanie, » interviu acordat pentru l’Express de Toronto 30 februarie 2001

Interviu cu Cleopatra Lorintiu de Anda Orban, 2001 Info tvr .

Interviu acordat revistei Casa Lux, 2001
Interviu acordat cotidianului Ultima oră,2000

O lume si farmecul ei ."E nevoie acuta de documentar artstic"declara Cleopatra  Lorintiu, Ultima ora,pagina 8, din 6 februarie 2001.(interviu de Florenta Talmaciu)

Interviu din cartea de interviuri "La route vers Bruxelles"de Ioan Barbu, Conphys Edition Langues et Cultures Europeennes, 2006

Cleopatra Lorinţiu (Franţa)

"Patriotismul nu e o noţiune demodată în această lume a globalizării în care numai apartenenţa la fiinţa naţională ne poate salva"


Cu amabilitatea unei desăvârşite doamne, cu spontaneitatea poetesei şi a jurnalistei, cu profunzimea şi erudiţia omului de cultură şi cu eleganţa diplomatului, doamna Cleopatra Lorinţiu mi-a oferit – prin răspunsurile acordate întrebărilor mele – un adevărat regal de inteligenţă, bun simţ, înţelegere a lumii în care trăim şi dragoste pentru România.

Intrebare: Cum aţi reuşit în viaţă, stimată doamnă Cleopatra Lorinţiu? Mi s-a spus că sunteţi o femeie curajoasă. Lucru esenţial: chiar bătăioasă...

Cleopatra Lorintiu: Am avut mereu tentaţia provocărilor, culturale, intelectuale, profesionale. Viaţa mea a avut un traseu destul de accidentat, cu multe schimbări profesionale, dar cu păstrarea unui sens.

Dacă idealul meu a fost legat mereu de literatură, nu înseamnă că nu m-am risipit mai bine de douăzeci de ani în jurnalism şi mai ales în televiziune.După douăzeci şi ceva de ani de jurnalism a trebuit să învăţ cu totul altceva: diplomaţie şi politică internaţională.

Pare acum că tot timpul mi-e ocupat de această pasiune: politică internaţională şi geostrategie. Totuşi, ştiu bine că toate converg într-un punct, că informaţiile se completează într-un fel anume şi că există o complementaritate. Când sunt optimistă, zic doar că am făcut extrem de multe lucruri în direcţii foarte diferite. Când sunt pesimistă, îmi spun că m-am risipit.

Spiritul bătăios m-a făcut să nu accept compromisurile, să-mi fiu fidelă mie însămi, să accept consecinţele deciziilor mele, chiar dacă aceste consecinţe nu îmi sunt favorabile. „M-am bătut” mereu pentru câte ceva: apariţia unei cărţi (vă mai amintiţi durităţile cenzurilor...), supravieţuirea (am trăit din scris zece ani grei, între 1979 - 1989), m-am bătut pentru emisiunea pe care am făcut-o pentru românii din Chicago, ca realizator free-lance, în 1992 şi 1993, m-am bătut în echipa care a înfiinţat România Internaţional la TVR, în 1995 (alături de regretata doamnă Felicia Meleşcanu; dar cine mai ţine minte azi acele eforturi de început, munca fără orar şi înfruntarea tuturor dificultăţilor începutului?), m-am bătut pentru documentarele mele din perioada în care eram la TVR Cinema, pentru înfiinţarea Suplimentului de cultură ECART (sprijinită de Ioan Erhan şi de Dinu Marin, dar şi asta s-a uitat).

Şi pentru multe cauze non-guvernamentale, pentru idei, pentru te-miri-ce speranţă de-a face ceva românesc, bun, adevărat... – pentru fiecare fapt a fost o luptă; cred că este consubstanţial zodiei mele, destinului meu.

Intrebare:Ce rol joacă competenţa profesională, dublată de cultură, în rezolvarea problemelor cu care vă confruntaţi?

Cleopatra Lorintiu: Azi, când vă răspund la întrebări, fac cu totul altceva decât ce făceam acum 3 ani, sau 13 sau 23 de ani. Pare ceva complet diferit, dar tot ce am învăţat şi tot ce am acumulat mi-a folosit în viaţa de diplomat şi mai ales în evoluţia mea pe acest traseu legat de politica internaţională. În discuţii cu diplomaţi străini sau oameni politici, nu există zi în care tot ce am citit şi învăţat în anii de acumulări să nu îmi folosească.

Oamenii cu care mă întâlnesc aici nu ştiu nimic despre mine, caută pe internet un nume şi văd o listă de cărţi în limba română, nu mi-au văzut filmele, nu m-au citit, deci pentru ei contează doar clipa: cum pot comunica pe o temă instantanee, cum intră în cercul unei conversaţii, ce conexiuni se pot realiza.

Totul e mereu nou, ceea ce înseamnă o mare capacitate de adaptare, de care ai nevoie şi pe care trebuie să o foloseşti tot timpul.

Intrebare: Care a fost cea mai mare satisfacţie a vieţii Dumneavoastră? Au fost cazuri când aţi fost silită să daţi înapoi?

Cleopatra Lorintiu: Nu cred că pot să răspund: există satisfacţii de moment şi satisfacţii de cursă lungă, unele din domeniul vieţii personale, altele din literatură, unele din viaţa profesională.

Foarte adesea, satisfacţiile vin din recunoaşterea de către ceilalţi a muncii noastre: aşadar, atunci când societatea îţi dă un semn al preţuirii.

Dar când ne referim la satisfacţii, culmea, ne gândim de obicei la modul în care ceilalţi reacţionează la ceea ce facem noi.

În realitate, suntem nişte singuratici şi cel mai important e să avem o satisfacţie adevărată, în singurătate.

Din păcate, nu pot răspunde la această întrebare. Asta, ca să îmi respect francheţea tradiţională. Dar iată, răsare un răspuns posibil: satisfacţia mea a fost că am putut să fiu eu însămi şi să nu mă prefac prea mult. Mi-am fost fidelă şi acest tip de fidelitate, faţă de mine însămi, a reprezentat un sentiment confortabil. Chiar dacă, de foarte multe ori, consecinţele asupra vieţii mele profesionale, sociale şi chiar personale au fost negative sau dezastruoase.

Am dat înapoi de multe ori în viaţă: uneori, când am înţeles că merg într-o direcţie greşită. Să vă dau un exemplu: ca orice tânăr scriitor, în perioada 1981-1989 aspiram să scriu în presă, să public şi eventual să mă angajez într-o redacţie. Ei bine, asta nu s-a putut din considerente politice şi „de cadre” ale epocii. Pretexte, dosare, amânări... Singura perioadă în care am fost angajată, temporar, a fost de... două luni, prin maxima bunăvoinţă şi lupta insistentă a lui Ion Cristoiu, la SLAST... pe locul unei ziariste care era în concediu de maternitate.

Stă mărturie cartea mea de muncă din acei ani; dovada faptului că, în loc să am zece ani pe cartea de muncă, eu nu am decât... două luni (culmea, faptul că atunci nu am plecat capul şi nu am făcut concesii se vede acum din cât am pierdut: vechime pe cartea de muncă, o anumită pensie confortabilă şi... toate avantajele pe care cei care au fost capabili de unele compromisuri le pot avea astăzi.)

Deci, am dat atunci înapoi? Da, am renunţat să mai caut un serviciu în presa din România, am şomat, trăind din scris,din colaborări la radio, până la revoluţie. Am renunţat, în general, când era vorba de lupta cu un sistem sau cu o caracatiţă, amplă, mişcătoare, de neînvins, ale cărei tentacule le percep şi astăzi.

Cred că e bine să ştii să renunţi, să dai înapoi atunci când eşti o făptură fragilă în luptă cu un sistem, sau în luptă cu mari, ample forţe în faţa cărora eşti neputincios: nu poţi accepta anumite lucruri, dar nici nu vrei să îţi pierzi demnitatea.
V-am dus cu răspunsul la o perioadă de dinainte de 1989 ca să menajez substanţa cărţii Dvs. A trebuit de multe ori să dau înapoi şi după.

Intrebare: Iubirea faţă de România este – spun cei ce vă cunosc – un adevărat „paşaport” al vieţii Dumneavoastră. O să vă pun acum o întrebare foarte directă: de ce iubiţi România? Şi pe ce se sprijină sentimentele Dvs. faţă de ea?

Cleopatra Lorintiu:Iarăşi e greu de răspuns, pentru că întrebarea ţine de consubstanţialitatea apartenenţei la poporul român. Recunosc însă faptul că resimt o anumită responsabilitate în clipa în care ştiu că orice fac, orice spun, felul în care mă manifest sunt ale unei persoane care reprezintă România.

Am avut acest sentiment de mii de ori, daţi-mi voie să sar prin pagini din biografia mea: în acel an şi jumătate în care am produs o emisiune la Chicago, săptămânală, de o oră, de televiziune, intitulată „Suflet românesc”, destinată comunităţii româneşti din Illinois, în condiţiile în care ştiam că şi alţi americani o vor privi şi vor avea prin ceea ce fac – prezentare, comentarii, documentare, interviuri – o imagine a României, prin mine.

Sau în perioada în care am condus Redacţia producţie pentru străinătate a Direcţiei România Internaţional, din Televiziunea Română; mă refer la perioada 1995 – martie 1997, când toate emisiunile, deplasările, întâlnirile cu românii din diaspora aveau pentru mine nu numai o mare importanţă, ci mă încărcau cu un anume tip de responsabilitate enormă.

Responsabilitate am resimţit în întâlniri majore cu mari personalităţi din politică, cultură, ale lumii: îmi amintesc doar de emoţia pe care am avut-o la Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, când regretatul Aurel -Dragoş Munteanu m-a prezentat unor personalităţi ale momentului. Secretarul general al ONU de la vremea aceea, Perez de Cuelliar, avea să rememoreze împrejurarea chiar de curând, în noua calitate de Ambasador al ţării sale, în Franţa, când ne-am reîntâlnit într-o recepţie, la Paris!Cât de mult mă emoţionează amintirile acelea.

Responsabilitate am resimţit când am vorbit despre România la Colocviul despre literatură şi globalizare de la Toronto, în anul 2000, la Congresul Scriitorilor Francofoni, sau la Paris, la Simpozionul dedicat relaţiei Uniunii Europene cu lumea arabă, din 2003; o dată mă manifestam ca scriitoare, deci în nume propriu, apoi ca diplomat( evident, detaşat pentru o perioadă determinată în MAE), în alte împrejurări ca ziaristă sau ca realizator de televiziune.

 Au fost împrejurări în care reprezentam societatea civilă, când mă ocupam de zona non-guvernamentală, cu convingerea că marile schimbări pot veni din această implicare a societăţii civile, când eram purtătorul de cuvânt al unor ONG-uri şi Asociaţii, de pildă la Şcoala de vară a UNESCO de la Salonic, din 2003, unde m-am implicat cu toată puterea mea în temele grave ale combaterii violenţei şi traficului de persoane, în cadrul de dezbatere creat de Pactul de Stabilitate; mărturisesc că nu m-am lăsat de această pasiune şi am convingerea că voi continua, oricât de greu ar fi
.
Asta voiam să vă spun: că, indiferent de „cascheta pe care o port”, cum zic francezii, încerc să rămân eu însămi, în aşa fel încât să nu fac rabat de la normele mele intelectuale, spirituale şi morale şi de la convingerea că trebuie să fii mândru şi demn că eşti român. Eu cred că acesta este patriotismul. Departe de a fi o noţiune demodată în această lume a globalizării, în care numai diferenţele şi apartenenţa la fiinţa naţională ne poate salva.

Intrebare: Ce impresie v-au făcut românii din afara graniţelor ţării? Ce preţuiţi şi ce nu preţuiţi la ei?

Cleopatra Lorintiu:Eu am o experienţă destul de substanţială privitoare la Românii de departe; nu uitaţi că, din 1991, m-am ocupat în fel şi chip de această legătură cu „românii din afară”, că eu am deschis uşa unor case în care cei din ţară nu erau primiţi încă, imediat după 1990, că m-am apropiat, ţin minte, prin bunăvoinţa lui Constantin Badea şi Mike Teodorescu, de la Detroit, şi de miliardarul John Rakolta, în casa căruia am fost, pe care l-am filmat şi al cărui interviu l-am difuzat pe postul Tv România 1, încă în anul 1993.

În mintea mea sunt sute de întâlniri şi împrejurări, în Canada sau SUA, în Ungaria sau în Grecia,în Belgia şi Maroc, Italia, în Venezuela şi Austria, împrejurări în care i-am cunoscut pe românii de acolo. Am realizat multe emisiuni cu şi despre ei, am publicat zeci de articole, de interviuri cu ei în cărţile mele de publicistică.

Eu am o relaţie specială cu Diaspora. Oriunde am fost, am găsit români, în acei ani subiectul m-a atras, m-a fascinat, aveam mereu convingerea că ne pot veni numai idei interesante, salvatoare, numai „rezolvări” ale unor situaţii şi remedieri ale unor mentalităţi din partea românilor care au avut deja o experienţă în străinătate.

Cred că rămâne valabil acest lucru şi chiar pentru românii care au emigrat de curând, din motive economice, care au muncit sau mai muncesc pe undeva, prin lume; cred că lucru acesta le-a folosit. Au văzut alte realităţi, au învăţat, s-au descurcat acolo. Sunt dintre aceia care iubesc lumea şi cred în călătorie ca formă de educaţie şi de iniţiere, cred în dialog ca formare pentru viaţă, cred în comunicare.

Pe mine nu o să mă auziţi niciodată criticând românii, spunând că sunt sau nu solidari; eu i-am apreciat cu putere pentru lucrurile pe care le-au făcut, pentru că ştiu cât de greu este să fii tu însuţi, să te impui undeva unde nu eşti acasă. Personal, iubesc toţi românii care trăiesc departe de ţară, mă emoţionează patriotismul lor, devotamentul, lacrima lor interioară, dorul de ţară, mândria, curajul, iar când e ceva care nu le convine, sunt dispusă să înţeleg întotdeauna că există acolo o cauză obiectivă.

Cred, în continuare, că ei, românii de departe, sunt cea mai importantă, esenţială „carte de vizită” a României în lume. Şi de-ar fi că numai unul din ei ar citi aceste rânduri scrise de mine în cartea Dumneavoastră, aş vrea să îi mulţumesc şi să îl asigur că sunt mândră de ce face şi de cum este.

Intrebare:Vom intra în curând, după toate probabilităţile, în Uniunea Europeană. Întrebarea este, însă, cum vom intra, ce vom lua cu noi şi ce nu în noua etapă a existenţei noastre. Şi v-aş mai întreba, aici, ceva: există oare – cum spun unii străini – un anume farmec al românilor, capabil să ne dăruiască simpatia şi preţuirea Europei?

Cleopatra Lorintiu: V-aş răspunde ca om de presă, prin prisma activităţii mele de jurnalistă, de persoană preocupată de politicile internaţionale. În paranteză fie spus, colegii mei şi de multe ori chiar şefii mei, şi am avut atât de mulţi… nu au citit niciodată vreo carte de-a mea, un articol din sutele publicate, nu mi-au văzut nici un documentar, nu ştiu nimic despre mine ca persoană „culturală”.

Asta nu m-a deranjat câtuşi de puţin, am luat lucrurile aşa cum sunt: dacă a fost să nu fie să afle de existenţa mea decât ca funcţionar, atunci aşa să rămână lucrurile.

Nu am acest tip de orgolii, am altele... Deci,revenind… ce trebuie să ia românii cu ei?

Corectitudinea, spiritul de competiţie corectă, idealurile umanitare. Respectul celuilalt şi respectul valorii, grija extremă faţă de apărarea fiinţei naţionale.

Ce trebuie să nu ia? Înainte de toate, tot ce ţine de aplicaţiile proverbului „să moară capra vecinului”, aproximarea, lipsa de corectitudine, inexactităţile în comportament.

Cred că e foarte importantă cultura şi moralitatea funcţionarului public, a politicianului, a diplomatului, capacitatea acestor persoane de a fi altruiste, de a evalua corect lucrurile, de a crede într-o cauză, de a lupta pentru ea. Am văzut, în aceşti ani de pregătire pentru integrarea în U.E., oameni realmente pasionaţi, devotaţi, care iubesc ceea ce fac: de prea multe ori, însă, aceste calităţi au fost ignorate, nu i-au propulsat pe cei autentici într-o poziţie respectabilă.

Cred că omul de afaceri trebuie să fie corect şi luptător, iar funcţionarul public să fie dăruit şi altruist. Sigur, într-o lume perfectă. A noastră e doar... perfectibilă. Nu mă aştept la minuni. Dar mă doare când cel pasionat şi altruist e dat la o parte, e dat afară, e pus pe tuşă fiindcă... aşa e viaţa! Mă doare când cel care se implică şi are sentimentul responsabilităţii este înlăturat uşor, uşor, ca deranjant.

Cel dăruit nu va şti niciodată să tragă de sfori şi de iţe, nu va şti să se căpătuiască, nu va folosi poziţia sa publică în interesul personal. Treptat-treptat această specie de altruişti pasionaţi va dispărea, şi atunci va fi rău. Guvernamentalul va pierde valori, iar cei îndepărtaţi vor rămâne nişte înşelaţi, nişte frustraţi... Lăsaţi la o parte.

În privinţa farmecului românesc, el există incontestabil: valoarea umană şi profesională dublată de capacitatea de comunicare, sociabilitatea şi entuziasmul cred că fac laolaltă un ceva specific românesc.

În celula spirituală nevăzută, hai să zic ipotetică, să nu şochez, cred că suntem mai tonici decât mulţi alţi europeni, mai cu faţa spre viaţă şi spre normalitate decât spre depresie şi înfrângere.

În rest, toate popoarele au farmec şi calităţi, au şi defecte, unele din ele... specifice... sau oricum, anumite particularităţi, nu sunt adepta ridicării pe un piedestal artificial a nimănui... Oamenii se judecă prin faptele lor, dar e cert faptul că nouă ne-a rămas un „gust al vieţii” pe care alţii l-au mai pierdut. O ingenuitate, aş zice.

Intrebare: Încă o întrebare, firească, pe care am pus-o şi altora: ce credeţi că-i trebuie României ca să se afirme, într-un timp cât mai scurt, în viaţa economică, politică, socială şi cultural-spirituală a Uniunii Europene?

Cleopatra Lorintiu:Foarte, foarte multe. Un spirit de concurenţă bazat pe corectitudine şi pe respectul valorilor, aş zice.
Trecerea de la recunoaşterea formală a unor lucruri, valori, situaţii, la profunzime.

Făcutul lucrurilor de dragul dragului, că zic alţii, că aşa se face, nu schimbă mare lucru decât în formă, nu în fond. Pe de altă parte, construcţia europeană este complexă şi se face din mers. Ea a pornit dintr-o nevoie de pace şi înţelegere pe continent, a continuat ca o necesitate de acordare economică şi se ramifică acum, practic, la tot ce înseamnă viaţa acestor ţări. Nu e uşor.

Intrebare: Aderarea României la Uniunea Europeană va însemna, cum se tem unii, diminuarea – dacă nu chiar dispariţia – identităţii naţionale, a suveranităţii?

Cleopatra Lorintiu:A, nu, în nici un caz. Nu mă nelinişteşte de loc acest lucru. Vom rămâne... români. Poate vom şti mai multe limbi străine, poate vom învăţa să fim mai punctuali, să facem o treabă ca lumea de la început la sfârşit, poate vom şti să folosim mai bine oportunităţile. Ceea ce sper este să devenim mai toleranţi cu celălalt, chiar dacă gândeşte diferit, chiar dacă are o altă culoare a pielii şi altă religie.

Din punctul de vedere al lucrurilor bune pe care le vom deprinde... nu pot decât să mă gândesc: să dea Domnul să fie cât mai multe... dar poate că vom deprinde şi lucruri rele, tare mă tem de asta; în fine, când te arunci în apă, trebuie să înoţi, nu ai de ales.

Intrebare: Ce mesaj adresaţi tinerilor români care – în chip firesc – vor profita cel mai mult de aderarea României la Uniunea Europeană?

Cleopatra Lorintiu: Probabil, vor profita de tot ce va veni fără să îşi poată imagina cum a fost când nu era decât un proiect, o speranţă, un crochiu.

Ce pot să le doresc decât să se adapteze cât mai bine şi, poate, să se uite din când în când la trecut cu înţelepciune şi nu cu trufie. Nu există un război între generaţii, un popor care acceptă ideea războiului între generaţii cred că e un popor pierdut. Sper din suflet că nouă nu o să ni se întâmple lucrul acesta.

Fiindcă lupta goală, non productivă, dintre generaţii nu mai e ceva ce ni se impune, sau ni se cere să o luăm ca pe un virus nenorocit.

Ea poate fi o boală periculoasă, o bombă cu explozie întârziată, un adevărat pericol pentru societatea noastră. Stalinismul a aruncat la groapa cu gunoi o generaţie de intelectuali pe motive de dosar. Sper ca „spiritul” integrării europene să nu arunce la coş o generaţie de oameni maturi, numai pe criterii de vârstă. Ar fi ridicol, când în Franţa de azi unei femei de 50 de ani i se spune „une jeune dame”... Asta, ca să termin pe un ton mai voios şi mai puţin pretenţios.
Vă mulţumesc!

Cleopatra Lorinţiu :” Suntem acasă numai în limba română…”interviu de Menut Maximinan in Rasunetul,22.03.2011

-Bine aţi revenit acasă, doamna Cleopatra Lorinţiu.
- Bun găsit Menut Maximinan şi tuturor cititorilor tăi. Observ cu satisfacţie faptul că la noi ,la Bistriţa-Năsăud, mai rezistă această dorinţă de a afla ce mai fac unii, alţii şi că demonul cumplit al indiferenţei nu a reuşit să roadă chiar totul!
- De ce v-aţi apropiat până la contopire de literatură?
- Întrebarea asta îmi place poate pentru că îmi gâdilă orgoliul, acela, ascuns, evident, acela pe care nu îl mărturisim . Sincer, de când mă ştiu, numai la asta m-am gândit, la literatură, şi poate cu atâta obstinaţie încât uneori chiar m-am depărtat de ea, de dragul ei. Am înţeles un pic mai târziu, la anii maturităţii, că există contexte favorabile, că există întâmplări parcă gata scrise dinainte şi că toate se petrec cumva, adeseori fără să le putem controla. Cum şi tu eşti scriitor, ştii că literatura te cere ea, te cheamă, te somează , te ademeneşte, te domină până la urmă şi că nu poţi decât să i te supui. Totuşi, trebuie să spun că pe parcursul vieţii mele, pedeapsa a fost aceea că mai tot timpul a trebuit, am fost obligată de situaţii de viaţă, să fac tot felul de lucruri « pe lângă literatură » dar nu înlăuntrul ei. La asta m-a obligat existenţa, viaţa socială, nevoia de a supravieţui, familia, existenţa copiilor şi pe undeva propriile mele laşităţi. Sunt scriitori români contemporani care au avut forţa şi determinarea să-şi conducă barca vieţii în aşa fel încât să fie « numai în literatură » şi pentru asta, să recunoaştem, starea lucrurilor de dinainte de optzeci şi nouă, a fost prielnică. Iau exemple la întâmplare, exemple de autori pe care îi iubesc precum Nichita Stănescu,Cezar Baltag, Marius Robescu sau Ana Blandiana….Totul în viaţa lor a fost literatură. Ei au ştiut, au putut şi au fost ajutaţi de un context . Un context, care, culmea, părea nefavorabil ! Cum ar putea trăi tinerii autori de astăzi numai din poezie ( asta în cazul în care nu au alte surse de trai !) mi-e greu de spus… Dar ca să simplific răspunsul, « m-am contopit cu literatura » cum frumos spuneţi, chiar când viaţa mea propriu-zisă era cu totul altceva căci am avut această tentaţie de a vedea totul prin prisma ei. Nu zic acum că e nici bine, nici rău. Constat. Poate vă amintiţi sau aţi urmărit, există un serial tv la modă acum, NCIS (Naval Criminal Investigative Service) , evident un serial american, şi în serialul ăsta, un personaj care este agent , personajul Anthony Di Nozzo interpretat de actorul Michael Weatherly, are mania filmelor, obsesia lor, a cinema-ului. Orice întâmplare din viaţa şi profesia lui îi aminteşte o scenă de film, un personaj, o situaţie din această dublă realitate. Asta e probabil… contopirea cu o artă ! Să te obsedeze non stop.

-Prima întâlnire cu un scriitor. Unde a fost?
- Cred că la Bistriţa, prin anii şaptezeci dar fiind vorba de un grup de scriitori, sincer nu îmi aduc bine aminte. Cred că erau scriitori clujeni. Prima întâlnire nu m-a impresionat în nici un fel, ca urmare am şi uitat-o, îmi pare rău că te dezamăgesc.
-Susţin instituţiile de cultură scriitorii ?
-Mă amuză cum sari de la una la alta. Evident că nu. Sau, nu pot să spun despre mine aşa ceva. Ultima oară când am simţit un mic ajutor a fost în 2002 când o carte de poeme a mea, e vorba despre « Simplă suflare » într-o ediţie bilingvă româno-franceză, a primit o mică subvenţie din partea Ministerului Culturii, din păcate cartea nu a fost difuzată, nu s-a găsit prin librării, cam cum e stilul de apariţie acum. Există mari trusturi care ştiu să domine piaţa iar majoritatea scriitorilor sunt în afara acestor ţesături de interese. Te trezeşti cu o carte de bucate difuzată în toate chioşcurile din ţară dar cărţile memorabile nu le găseşti pe nicăieri. În afară de asta, există un fel de război câştigat dinainte de unii autori care au la picioare lor sisteme editoriale măreţe, de difuzare şi de susţinere. Asta le crează impresia atotputerniciei lor. Dar e numai o impresie …. Aceşti autori uită că se întâmplă şi azi ca şi în anii cincizeci sau în anii şaptezeci…Fără supărare … hai să recunoaştem ! Cărţi impuse de propaganda sovietică se găseau peste tot, scriitori ca Rebreanu sau Blaga sau Cioran nu erau publicaţiba chiar interzişi. Ei şi ? Nu sunt ei cei care au rezistat şi au marcat epoca ? Sau în anii şaptezeci –optzeci, cât de greu pătrundea un Daniel Turcea în paginile revistelor, ca să nu mai zic că a reuşit să publice doar un volum, Epifania, şi cum se găseau peste tot cărţile lui Zaharia Stancu sau Tiberiu Utan sau Violeta Zamfirescu, nu vreau să dau nume căci nu stigmatizez pe nimeni, nu sunt eu instanţa care să zică ce e bine şi ce nu e bine. Ştiu doar că există timpuri literare şi că uneori actele de justiţie literară se fac dincolo de bietele noastre vieţi.Evident, nu e o consolare. Sunt mulţi scriitori care îşi sfârşesc viaţa în nerecunoştinţa celorlalţi, în sărăcie , singurătate, mizerie.
-Aveţi un palmares ales. Cum a fost drumul până aici?
-Cuvântul « palmares» mă pune în încurcătură. Tocmai că nu cred că am un palmares căci de la un moment dat m-am ţinut foarte departe de lumea de întrecere şi concurs. Drumul până aici a fost punctat de obstinarea de a scrie chiar când viaţa era împotrivă : nu am fost şi nu sunt o fiinţă pragmatică, ceea ce mi-a creat reale probleme. Lucruri pe care alţii le rezolvă imediat mie mi-au luat mult timp şi au rămas adeseori … nerezolvate. Până prin anul 2000, obiectivele mele aveau o simplitate : aceea de a scrie cu speranţa de a publica, de a fi citită de câţiva oameni şi de a avea mica bucurie lăuntrică a autorului. S-ar putea ca şederea mea în Franţa să mă fi schimbat, cert e că atunci când m-am reîntors la Bucureşti, parcă totul se schimbase . De prin 2007 parcă nu îmi găsesc locul şi parcă nu sunt în apele mele, cad lesne pradă deznădejdii. Drumul cel mai greu, paradoxal, îl resimt ca pe cel parcurs acum, în aceşti ani. Căci anii nouăzeci erau îmbătători de-un parfum al dreptului de a spune, de a vorbi liber. Anii optzeci ne dădeau motivaţia luptei de a spune şi publica ceva, de a face ceva memorabil în condiţiile în care precum ştiţi, existau nu doar teme confiscate dar şi liste de cuvinte interzise… Azi poate să pară comic, de neînţeles sau halucinant dar eu păstrez manuscrisul adnotat al romanului meu « Abandon », care a fost citit de patru ori şi respins tot de patru ori de cenzură, ba pentru atmosfera prea tristă, ba pentru etica eroului principal, ba pentru finalul neadecvat, ba pentru anumite cuvinte…. Era o carte despre nişte personaje înfrânte de viaţă, de realitate şi care abandonează cursa, şi redactorul de carte îmi cerea să pictez tabloul mai vesel, să fac personaje pozitive, să le dau un alt sens ….Ironia situaţiei era faptul că redactorul de carte era un intelectual desăvârşit, mare traducător, care ne-a dăruit şi o traducere superbă din Le Clezio dar şi « Insula altuia » de Jacques Perry, romane absolut minunate, tălmăcite de dânsul la modul superlativ, e vorba despre dl . Şerban Velescu, perfect vorbitor de franceză, repet, o valoare. Dar el era atunci, în existenţa noastră paralelă, « redactorul »obligat să respecte o linie, în plus ajusese redactor prin… degradare de la nivelul de fost şef la cenzură. Nu îi port deloc o amintire rea căci eu realizam situaţia, faptul că citise cu creionul în mână, totul, făcând sute de adnotări pe margine şi că îmi recunoştea valoarea manuscrisului, până la urmă, aproape că îmi ajungea. Avusesem deja un lector avizat, propriul redactor… Bine că nu a apărut romanul ăla, dactilograma îmi ocupă acum, e-adevărat, un dulap întreg căci « Abandon » avea vreo patru sute de pagini şi l-am rebătut la maşină de cinci ori… dar dacă stau să mă gândesc nici nu avea cum să apară. Eu nu eram pe lista de scriitori care urmau să de vină « opozanţi » sau « dizidenţi » şi care erau susţinuţi de diferite aripi din conducerea sistemului pentru a deveni « credibili ». Nu o spun cu răutate, nici din frustare, ci cu conştiinţa faptului că în anii cei mai duri ai dictaturii, unii scriitori au fost lăsaţi, încurajaţi să « fie curajoşi » tocmai pentru a avea mai apoi « repere credibile ». Acesta a fost un joc măiastru, impresionant şi subtil, ascuns marelui public căci marele public ia de bun ce vede. Mai exista o modalitate de a răspunde la întrebarea ta enumerare de cărţi scrise , de cărţi publicate, de drumuri, de experienţe, de întâlniri . Dar cine ştie, poate că la bătrâneţe o să îmi scriu memoriile !!!
-Cum va fi drumul din acest punct spre viitor?
-Îţi dai seama că nu am cum să ştiu, că sper să fie unul frumos şi oleacă mai uşor…În privinţa viitorului apropiat am câteva proiecte precise. Vreau să public un roman scurt pe care l-am terminat , plăcut la lectură cred dar plin de sensuri, care se numeşte « Printr-o fuga, dar care ? » şi să termin de scris o carte de nuvele pe care o lălăi de vreo câţiva ani. Lucrez la o prefaţă a Jurnalului lui Gheorghe Tomozei, jurnal inedit pe care l-am încredinţat Muzeului Literaturii Române spre publicare iar ediţia va fi îngrijită de cunoscutul critic literar Lucian Chişu. Mi-aş dori să reeditez cu sprijinul comitetului de cultură Bistriţa -Năsăud cartea mea revăzută şi adăugită Există un limpede loc, o carte de eseuri despre Bistriţa Năsăud , o carte pe care mi-o tot cere lumea căci a avut la vremea ei mica ei poveste şi farmecul ei. A fost publicată la Editura Sport Turism chiar în noiembrie 1989, un moment nu prea…prielnic ca să folosesc un eufemism, şi a fost o carte iubită. În această privinţă, sunt două persoane care mi-au promis ajutorul şi în care am încredere , e vorba despre scriitorul Ioan Pintea şi despre interpretul de folclor Alexandru Pugna. Asta ar fi un fel de « reîntoarcere » acasă , un fel de pace cu mine însămi. Vă vorbesc despre literatură şi nu despre film documentar ,( ştiţi probabil de pe websitul meu www.cleopatra-lorintiu.com că de vreo 20 de ani m-am ocupat de film documentar de televiziune ) şi nici despre studiile de geopolitică, una din pasiunile mele, hobby dacă vreţi, alimentat din plin în perioada în care am lucrat în diplomaţie. Fiecare cu pasiunile lui, unii colecţionează timbre, fac grădinărit, eu sunt cu geopolitica şi strategia, sunt delegat al Observatoire d’Etudes Géostratégiques de Paris pentru această parte de Europă. Nu îmi foloseşte la nimic dar îmi place.
-Un crez al omului, un crez al sufletului, un crez al scriitorului. Mesajul care poate salva lumea...
- La capitolul « crezuri » e greu de răspuns. Ele ar trebui să fie văzute şi simţite în ce scriu ….acolo sunt ele ascunse, nu ar avea sens să le sintetizez într-o frază căci, în cazul acesta mai că nu aş mai avea de ce să mai scriu. Aş nota numai faptul că mă impresionează cei care se gândesc nu numai la ei ci şi la alţii. Altruismul, dăruirea reprezintă pentru mine valorile sigure. Să vă povestesc o întâmplare petrecută ieri. Urcasem împreună cu soţul meu într-un autobuz plin, la Bucureşti. La o curbă cam bruscă, soţul meu s-a dezechilibrat, gata, gata să cadă, biletul i-a scăpat din mână, pe jos, în fine… Autobuzul era plin, eu nu aveam cum să ajung până la el. Am sperat o clipă că măcar una din persoane să îi dea o mână de ajutor, să îl sprijine, să îl ajute. Nu a fost cazul, nimeni nu l-a ajutat căci, şi acum vine partea interesantă, cu toţii erau ocupaţi să îşi facă curci peste cruci, fiindcă autobuzul tocmai trecea prin faţa Bisericii din Drumul Taberei. Aşadar toţi acei oameni total indiferenţi, chiar cruzi, se rugau creştineşte la domnul, să fie iertaţi, ajutaţi etc etc. Vedeţi, noi în creştinismul pe care credem că îl practicăm ne-am depărtat enorm de la sensul iniţial. Din cauza copacilor nu vedem pădurea, facem post de carne şi lapte dar îl urâm pe celălalt, ne facem cruce dar nu întindem mâna celui care e în nevoie, alături. Nu că eu aş fi vreo moralistă sau vreo autoare de tratate improvizate de etică. Dar mesajul care, cum zici tu « poate salva lumea », ar trebui să aibă în interiorul lui , neapărat , acel sâmbure de altruism. Aşa încât pământul să reziste şi să nu trebuiască să fie salvat pentru că e ameninţat de… oameni.
-Cum vă stâmpăraţi dorul de casă, când sunteţi la Paris, Bucureşti, sau altundeva...

-Există un dor de casă, care e o senzaţie bună, plăcută, căci te face să te gândeşti la origini, să melancolizezi blând. Apoape că am nevoie de dorul ăsta.Un dor pe care aproape că mi-l cultiv şi dacă se poate, iau trenul ăsta imposibil , trenul de Bistriţa . Drumul de la Bucureşti la Bistriţa durează tot ca în copilăria mea, toată noaptea, şi în acelaţi timp în care poţi ajungi de la Bucureşti la Seul sau la Chicago, asta e situaţia. Ai impresia că ai călătorit enorm dar nu, nu sunt mii de kilometri , e doar drumul pe care l-a făcut şi Coşbuc, când s-a tras spre Bucureşti, şi Rebreanu… …Venitul acasă este esenţial, părinţii mei sunt în continuare la Bistriţa şi nu au vrut niciodată să vină cu mine, la mine , fie că asta ar fi în România sau aiurea. Apoi, există întotdeauna un obiect susbstitut, o ulcică, o catrinţă, ca fixator de memorie imediată. Rădăcinile sunt importante, cât le simţi sigure, poţi să te mişti pe oriunde prin lume căci nu te vei pierde. Eram acum vreo trei luni la un mare Forum desfăşurat la Fez în inima Marocului şi acolo gânditori, scriitori, analişti, ambasadori şi miniştri adunaţi din lumea toată ţineau alocuţiuni despre toleranţa religioasă şi diversitatea culturală. Mi-am ţinut şi eu propria spunere, cumva copleşită de gradul de inters al întrunirii. Repet, erau oameni de peste tot şi din ceea ce s-ar numi Europa centrală şi de est eram numai eu. O clipă, o clipă numai m-am simţit foarte singură. De ce? Nu aş fi putut vorbi româneşte cu nimeni. Erau sute şi sute de oameni cu care vorbeam, schimbam impresii, unii din ei prieteni buni, de ani de zile, dar româneşte nu puteam vorbi cu niciunul. Atunci am scos telefonul şi l-am sunat pe băiatul meu , Maximilian Tomozei care trăieşte la Paris , şi am vorbit româneşte cu el un pic şi gata, mi s-a stâmpărat dorul cum zici tu…(Asta pentru că mama şi tata nu răspundeau la telefon ….) De fapt suntem acasă în limba română aşa cum e ea, amplă, copleşitoare şi de foarte multe ori intraductibilă.