|
|
Cleopatra Lorinţiu "
Cella Serghi
"
Convorbiri cu Cella Serghi (1907-1992)
Publicat în 1983 în suplimentul SLAST şi republicat în 1998 în Suplimentul
Ecart al cotidianului Economistul. (vezi
pagina urmatoare)
-Ati publicat o carte de memorii care deconspiră cititorilor
împrejurările în care aţi scris „ Pânza de păianjen” romanul dumneavoastră de
debut. Mă opresc la tulburătoarea mărturisire a nopţilor de singurătate şi
concentrare făcută în pe firul de păianjen al memoriei: „Singură, în nopţile
albe, în camera mobilată în care scriam neştiută de nimeni, mă uitam la caietele
care s-au adunat ,s-au decolorat,scoarţe,galbene,cenuşii,albastre şi mă întrebam
dacă ar putea să se transforme într-o carte.”
Aş vrea să încep cu o întrebare
poate indiscretă, personală. Credeţi că o scriitoare reuşeşte să se construiască
pe sine însăşi ,să se afirme, să se modeleze ca personalitate complexă din punct
de vedere artistic în măsura în care poate să renunţe şi să-si sacrifice viaţa
personală?
Cum v-aţi luptat cu prejudecăţile?
-Nu se poate generaliza. Fiecare om e o lume şi fiecare scriitor e om. În ce mă
priveşte , dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am
scris şi mă refer în primul rând la „Pânza de păianjen”
, n-aş fi ajuns scriitoare.Pe când scriam cartea
eram măritată. Ştiam că soţul meu nu va accepta să public un roman în care
elementele autobiografice erau evidente iar rolul lui, ingrat. El era totuşi
singurul meu sprijin material şi social. Şi cât de greu ajunsesem să am acest
sprijin. Riscul despărţirii, inevitabil. L-am acceptat. Cu prejudecăţile m-am
luptat ca un boxer de categorie muscă cu unul de categorie grea. Eu eram musca.
Dar dacă ar fi trebuit să aleg între o călătorie în jurul lumii pe un superb vas
şi cartea mea, aş fi ales cartea , cu toate incertitudinile legate de apariţia
ei. Nu m-am schimbat.
-Spuneţi, în memorii, vorbind despre Jurnalul lui Mihail
Sebastian şi Notele zilnice ale lui Camil Petrescu „Înţeleg ce sursă de
vitalitate eram pentru ei, cât de stenică era prezenţa mea.” Afirmaţia se referă
la perioada în care se pregătea chiar dorinţa de a scrie „Pânza de păianjen”
.
S-a mai spus că la dumneavoastră, literatura a venit dintr-un preaplin
sufletesc.Deci mobilul ar fi fost dorinţa de-a împărtăşi pofta de viaţă. Credeţi
$n
literatura scrisă din carenţă, din exprimare a unui complex, în literatura
considerată ca o compensaţie pentru o situaţie de viaţă.?
-Nu am scris nici atunci nici acum dintr-un preaplin sufletesc, ci din dorinţa
de a supravieţui, de a împărtăşi şi altora ceva din tot ce m-a bucurat şi m-a
durut, din tot ce am adunat şi nu voiam să se piardă. Probabil scriam dintr-un
complex de inferioritate care căpăta astfel o compensaţie.
-Scriaţi odată într-o postfaţă : ca să nu mi se mai pună la îndoială
fantezia, puterea de invenţie-după unii crititci „binevoitori” reuşita primei
mele cărţi s-ar fi datorat materialului autobiografic –am răsturnat toate datele
din biografia Dianei şi am creat Mironei o familie la antipodul celei din „Pânza
de păianjen” .Vreau să vă întreb dacă în viaţa de toate zilele vi s-au pus în
seamă fapte ale eroinelor dumneavoastră. Cred că nu e foarte greu să convingi
marele public până la urmă de puterea şi de drepturile imaginaţiei şi ale
ficţiunii.Cu cei de alături e. Desigur, mai greu . Sau, formulată, întrebarea sună
cam aşa: V-a fost uşor sau greu să-i învăţaţi pe cei foarte apropiaţi cum să vă
judece şi cum să despartă sâmburele de realitate, de ficţiunea din cărţile
dumneavoastră?
-În ce mă priveşte am acceptat riscurile.În genere însă, marii scriitori, şi
l-aş numi pe Thomas Mann, cer să se delimiteze adevărul vieţii de adevărul cărţii.
Desigur, soţului unei actriţe nu-i face plăcere să-şi vadă soţia într-o scenă de
mare pasiune!
Dar când spectatorii îşi ţin respiraţia, ca şi cum ceea ce se
întâmplă pe scenă este adevărat,el îşi dă seama că este vorba despre un mare
talent şi chiar dacă nu aplaudă împreună cu ceilalţi, acceptă situaţia.
-S-a vorbit mult despre o anumită influenţă camilpetresciană asupra
operei dumneavoastră. Raportul cu opera lui Camil Petrescu este însă, mult mai
complex şi mai nuanţat. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?
-Ca un tablou care nu trebuie privit prea de aproape eu n-am avut distanţa
necesară ca să înţeleg opera lui Camil. M-a fascinat personalitatea lui, fiind
mai curând refractară scrierilor lui. Andrei Pietraru, Ioana Boiu nu-mi erau
simpatici,Ladima mă indigna. O influenţă a existat, desigur, dar nu ştiu cât era
o influenţă directă a lui Camil sau a timpului în care erau atât de discutate
operele lui Proust, ale lui Gide, confesiunile la persoana întâia. Cartea lui
Panait Istrati, Trecut şi viitor ,
mi-a dat curajul confesiunii. E ciudat şi de neiertat că acei care au scris
despre influenţa lui Camil asupra literaturii mele n-au observat deosebirile
esenţiale. În opera lui Camil ,nici un cuvânt despre copilărie şi adolescenţă.
Eroii lui Camil apar deodată maturi.Copilăria ,în toate cărţile mele are o
importanţă esenţială. Mon credo en art , l’enfance spunea Alain Fournier.
Şi la fel ca în marele maulnes adolescenţa se mişcă între vis şi realitate .Şi
apoi ,Camil vedea idei. Eu vedeam fapte.
-Aţi fost mereu întrebată cine v-a ajutat să publicaţi. Cine v-a îndrumat
să scrieţi. Întrebarea adresată unei scriitoare n-are în ea un substrat oarecum
peiorativ? Porneşte cumva de la o idee preconcepută , de la o mică „îngăduinţă”
a criticii faţă de „literatura feminină”?
-Să public romanul, m-a ajutat în primul rând Liviu Rebreanu
cu marea lui autoritate, susţinut de camil petrescu şi Sebastian. Ultimul
fragment de roman, în „Revista Fundaţiilor” în mi l-a publicat Camil. Au stăruit
să public Suchianu şi Ralea. În colecţia „Romanul românesc” profesorul Rosetti
mi-a publicat a doua ediţie în 1946 a Pânzei de păianjen.
Dar să scriu nu m-a ajutat nimeni şi nici nui ştiu cum ai putea fi ajutat.
Totuşi e o întrebare care mi se pune cu o ciudată insistenţă. Cine m-a ajutat să
scriu? De ce oare nu se înbtreabă nimeni cine i-a ajutat pe Camil, pe Sebastian,
pe Mircea Eliade , pe Anton Holban?Oare surorile Bronte trăind izolate într-un
sat din Anglia n-au scris? Şi cum au scris!!! Camil m-a îndemnat să scriu
reportaje ,cronici pe marginea unor spectacole de teatru,a unor filme, a unor
manifestări sportive. Ar fi dorit să am un nume în publicistica feminină. Dar
succesul primelor mele reportaje nu l-a mulţumit mai ales că scriam fpoarte greu!
Eu voiam o carte, una singură, din şi despre viaţa mea. Convinsă că am să mor
singură voiam să supravieţuiesc.
-Declaraţi undeva că iubeaţi „Medelenii” Credeţi că v-au influenţat
într-un fel?
Medelenii, de care , ca toate fetele tinere am fost îndrăgostită , nu
numai că nu m-au influenţat dar, în calitatea mea, copilăria sumbră, trăită în
condiţiile unei familii de refugiaţi, în plină sărăcie,în panică , spaimă şi
incertitudinea zilei de mâine sunt la antipodul fermecătorului climat trăit şi
descris de Ionel Teodoreanu. În literatura lui iubeam visul pe care realitatea
mi l-a refuzat cu atâta brutalitate.
-Aţi fost mereu o mare îndrăgostită de literatură.Cum vedeţi publicul
cititor de astăzi? Cum vedeţi marea aceasta de tinere care vă caută cu frenezie
cărţile?
-După cum se epuizează cărţile în librării, mi se pare că tineretul e tot atât de
ahtiat de literatura cum am fost şi eu, generaţia mea.Numai că acum tinerii caută cărţile în
librării, dar dacă nu le găsesc renunţă, mi se pare cu prea multă uşurinţă. Noi
le găseam în librării dar nu aveam bani să le cumpărărm şi căutam cu disperare
să le împrumutăm. Cărţile treceau din mână în mână.
-Pânza de păianjen a fost adorată constant de public. V-a bucurat acest
succes de public, a fost cumva sprijinul dumneavoastră moral de-a lungul
timpului?
-Odată, la Sinaia, la Cumpătul , când se însera , pe o bancă , bătrânul dirijor
Bobescu citea, la cei 80 de ani ai săi, Pânza de păianjen. Pe altă bancă, tânăra
domnişoară Bentoiu, la cei 17 ani ai săi citea l,a aceeaşi lumină scăzută de
amurg, tot „Pânza de păianjen”.Am
fost fericită dar şi mirată. Aş fi vrut şi aş vrea să-şi explice cineva succesul
meu crescând, rezistenţa în timp, atracţia exercitată asupra unor vârste aşa de
diferite şi generaţii succesive. Aş vrea să ştiu de ce după aproape 50 de ani e
atât de iubită această carte.
-Aţi fost o „feministă" întotdeauna. Credeţi ca a făcut suficient critica
litearară pentru receptarea şi afirmarea literaturii scrise de scriitoare?
-Uneori, în loc să se ocupe de scriitori, să încurajeze lectura, critica, din
păcate,descurajează.Literatura scrisă de femei e ignorată. Dintre toate numele
binecunoscute e pomenită Hortensia Papadat Bengescu.Asta ar fi explicabil dacă
scriitorii ar fi toţi de calibrul lui rebreanu,sadoveanu. Dar pe lângă numele
lui Mihail Sebastian,Anton Holban, de ce n-ar apărea numele Luciei Demetrius,
Ticu Arhip,Henriette Yvonne Sthal şi de ce nu, Cella Serghi?
-În sfârşit, o ultimă întrebare .Înainte de război aţi avut relativ puţin
timp pentru creaţie şi afirmare. Aţi publicat „Pânza de păianjen” în 1938.
Iar
după război nu s-ar putea spune că aţi reprezentat , cum se spunea în epocă, din
punct de vedere literar o”mlădiţă a viitorului”. Nu vi se pare că viaţa v-a
nedreptăţit puţin, aşa cum eraţi, la marginea a două generaţii?
-Prejudecata continuă. Deşi am publicat în preajma războiului un singur roman şi
toate celelalte cărţi le-am scris după Eliberare, eu fac parte iremediabil din
generaţia interbelică.
Viaţa m-a cam nedreptăţit dar niciodată nu m-a doborât.Spre
deosebire de lungul şirag al învinşilor din literatura noastră,de la Dan al lui
Vlahuţă , eroii lui Brătescu Voineşti la Ladima, eroinele mele sunt învingătoare
fiindcă îmi seamănă.
Aspiraţia mea spre înălţimile vieţii este şi aspiraţia lor. L-am ajutat să-şi
creeze premisele fericirii. Ca să iubeşti literatura ,muzica,pictura trebuie să
fii pregătit,să fii instruit.
Ca să iubeşti natura trebuie să urci munţii şi să înfrunţi valurile
mării,trebuie să fii pregătit. Unii spun :”Sunt atâtea colţuri de lume pe care
nu le-am văziut” .Eu spun cu aceşaşi regret „Sunt atâtea cărţi pe care nu le-am
citit sunt atâţia oameni pe care aş fi vrut să îi cunosc.
Viaţa îţi dă surprize, compensaţii.Nu mă aşteptam la succesul
ultimului meu roman. Scrisorile pe care le-am porimit din partea tinerilor,
entuziasmul lor, articolele care s-au scris mi-au dat cele mai mari satisfacţii.
O notă pe marginea interviului publicată de Cleopatra Lorinţiu în Ecart
la 2 octombrie 1998 cu ocazia republicării interviului aparut iniţial în
SLAST (1983)
Cella Serghi reprezenta pentru câteva generaţii de
adolescenţi, un reper. Pânza de păianjen şi
Cartea Mironei însoţiseră visurile
unei sumedenii de adolescenţi, intraseră în viaţă. Mame îşi botezaseră fiicele
cu numele eroinei şi un anume fel de romanţiozitate blândă, senină şi plăcută
fusese leagănul serilor de lectură. Am cunoscut-o în ultimii ani de viaţă şi
mi-a deschis cu bunăvoinţă uşa apartamentului dintr-un bloc vechi, pe o străduţă
din spatele Pieţei Kogălniceanu. Un bloc gri, un apartament la etaj, plin de
covoare,picturi, mobile înghesuite în care tronau amintirile. Chipul ei din
tinereţe imortalizat în ulei de o prietenă pictoriţă domina încăperea în
penumbră. Scriam , pe vremea aceea , la o pagină numită „Biografia unei
capodopere” la SLAST, fusese una din ideile
curajoase ale lui Ion Cristoiu, aceea de a aduce la lumină nume peste care deja
se aşternuse dacă nu indiferenţa oricum, praful unei uitări.
Doamna Cella acceptase în princpiu ideea de
interviu, dar avea mari probleme cu auzul deci ideea casetofonului ar fost
exclusă. Asa ca m-a rugat să îi dau întrebările scrise. Am consimţit. Era foarte
cochetă. Nu accepta cu nici un chip să fie fotografiată. Spunea că vrea să
rămână în mintea cititorilor într-un singur fel: tânără şi frumoasă.
În orele pe care le-am petrecut împreună , câteva zile la rând, reveneau
amintiri legate de Camil Petrescu, de Rebreanu, de Mihail Sebastian, de
riscurile publicării cărţii,în condiţiile în care ca urmare a aluziilor
biografice, risca să-l supere cumplit pe soţul şi susţinătorul ei material!
Am realizat că îmi mărturisea chinurile unei emancipări,
ale depăşirii unor prejudecăţi.
Interviul a apărut purtând în locul pozei, imaginea coperţii cărţii.
Am rămas într-o vagă legătură ,în jurul ei
gravitau fel de fel de persoane care în anii aceia de sărăcie îi făceau rost de
cafea sau de ciocolată. Ce vremuri trăiam. Un prieten comun , stomatologul
Virgil Mihuţ care din păcate s-a sinucis, o scotea din când în când cu maşina „în
lume”. De la o vreme nu mai auzea aproape deloc. Puntea
aceea fragilă a firului de telefon, s-a rupt. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu doamna
Cella şi amanuntele trecerii ei către Altundeva.
Am considerat de datoria mea să readuc la lumina această pagina de mărturisiri
ale unei scriitoare atât de iubite de cititorii ei.
Bibliografia scriitoarei Cella Serghi:
Pânza de păianjen, ediţii 1938, 1946 ,1971,2009
Cad zidurile, 1950, refăcut în 1965 sub titlul Cartea Mironei şi în 1972 sub
titlul Mirona
Cantecul uzinei, 1950
Fetele lui Barotă, 1958, în ediţia din 1974 devenit” Iubiri paralele”
Gentiane, 1970
Pe firul de paianjen al memoriei, 1977
vezi pagina urmatoare
|
|
|
|