Cleopatra Lorinţiu " Slast "

   A publicat între 1982-1987 cu regularitate în Suplimentul literar artistic al cotidianului" Scânteia tineretului", creat si condus de Ion Cristoiu,considerat una din publicaţiile cele mai îndrăzneţe şi mai non conformiste în climatul literar al anilor optzeci.

Suplimentul  era cunoscut sub abrevierea de SLAST .

Pe lângă fragmente de roman, cicluri de poezie, reportaje literare, Cleopatra Lorinţiu a ţinut rubrica săptămânală  "Mica antologie a artei tinere " în care, în peste  o sută de portrete, a configurat o generaţie  artistică aflată în plină expansiune (muzicieni,artişti plastici din toate genurile,arhitecţi,coregrafi şi balerini,regizori şi actori).

 Pentru această rubrică a primit şi Premiul pentru critică literar - artistică , decernat în decembrie 1984.

Cum am scris acele texte


''Entuziasmul mă împingea să caut, să răscolesc printre decupajele din ziare vechi cu fotografii tulburi în alb şi negru,printre agrafe prinse pe file ce odinionară fuseseră albe.
Îmi reveneau în memorie frânturi de o limpezime incredibilă , în timp ce alte experienţe mi se şterseseră total din minte. Cu alte cuvinte,mereu
acest joc al memoriei pe care oamenii de ştiinţă încearcă astăzi să îl priceapă, diferenţiind între memoria de codare, cea de socare şi cea de apelare a informaţiei.
Încă nu ştim suficient despre memorie.
În mod straniu , la aproape 30 de ani de la scrierea acelor texte, mă ocupa încet ,încet aceeaşi stare de entuziasm nerăbdător, un fel de frison de parcă înfundându-mi mâinile în vraful de ziare eu însămi aş fi avut 30 de ani mai puţin.
Căci pe mine nu mă vedeam.
Aveam mereu numai imaginea lor, a celor pe care îi cunoscusem atunci şi despre care scrisesem cu entuziasm şi deplină deschidere dar şi cu un soi de implicare pe care poate acum o consider exagerată dar care mă ţinea, aş zice, mă susţinea în acea epuizantă incursiune.
Era un du-te vino continuu, în teatre şi la cinema, prin ateleirele artşitlor şi săli de expoziţii şi mai ales în salile de concert, nu cred că aveam seri sau zile libere, cu naivitatea celor 20 de ani mă consideram responsabilă de soarta generaţiei mele şi voiam să aduc în ziar noi şi noi personalităţi.
Să zicem că în vremea aceea critica era într-un fel parcelată, cine se ocupa de muzică nu arunca priviri spre plastică sau spre teatru, ba chiar existau critici enervaţi de imixtiune, de apariţa unuia nou care să se bage pe « felia lor » . Motivele sunt multe, multe. Dar nu despre ele vreau să scriu acum.
Eu începusem un fel de incursiune în Arte fără să mă sinchisesc de ce scriau alţii, de ce ar fi putut să zică, atrăgându-mi antipatii şi simpatii aleatoare.
Pe unele le păstrez până azi.
Intrasem într-un mecanism căci lunea însemna întotdeauna predarea unui material de vreo trei file dactilografiate şi o fotografie sau două.
Parcurgeam lungul drum  sau cel puţin aşa mi se părea de la statuia lui Lenin şi până la intrarea din stânga de la combinat , urcam la etajul doi şi glonţ la nea Socrate Ungureanu sau la Gabi Florea care măsurau cu un fel de echer de metal căruia îi lipsea ipotenuza , fotografia mea şi dădeau textul la cules, la linotipişti. Miercuri seară aveam şpaltul de corectat iar joi ,”periile” după pagini.
Era epoca plumbului şi mirosea teribil în tipografie. Culmea, mie îmi plăcea.
Dacă viaţa ar fi fost atfel şi unii nu s-ar fi încăpăţînat să mă ţină pe tuşă, căci nu mă puteam angaja niciunde dintr-un viciu absurd (sau perfect pus la punct ?)de procedură, nu o să aflu niciodată, cred că aş fi vrut să lucrez şi la linotip, oriunde, în maşinăria aceea de tipografie care îmi plăcea la nebunie.
Bizareria vieţii era că mai marii mă lăsau să scriu deci să public dar nu mă lăsau să mă apropii organizatoric vorbind nici de slujba cea mai umilă.
Mircea Nedelciu reuşise la un moment dat să se angajeze , cred, corector.
Asta îmi dădea mari speranţe.
Dar ele nu au fost încununate de succes căci după trei luni –pot fi verificate pe cartea de muncă !- de redactor temporar, câtă vreme Ileana Podoleanu fusese în concediu de maternitate, lucrurile reveniseră din nou la punctul mort, imposibil să mă angajez pe undeva….

Textele acestea, sutele de texte publicate erau scrierile cuiva care voia să ascundă că nu reuşeşte să intre, cum ar zice mama, « în rândul lumii. »
Nu eram şomeră căci nu fusesem angajată ca să fiu dată afară şi în general pe vremea aceea nu existau şomeri, nu eram într-un fel nici pedepsită căci aveam dreptul să scriu şi să public din statutul meu, şi el destul de fragil ca un porţelan foarte vechi căruia i se văd toate fisurile dacă te uiţi la el în dreptul unei raze de soare, totuşi nu reuşeam să intru în mecanism . Din pricina cui , nu o să înţeleg niciodată. Mereu cererile mele reveneau de la biroul de cadre, respinse, fără explicaţii, fără comentarii.
Din când în când persoane care spuneau că îmi sunt favorabile mă lăsau să înţeleg că « cineva acolo sus nu mă iubeşte deloc. »
Între 1981 şi până la revoluţie, a fost tot aşa…Ar fi multe de spus dar sincer, mi-e lehamite.
Mai cu seamă într-o lume românească atât de ciudată cum e cea de azi, cu atâţia eroi şi dizidenţi.

Citesc acum aceste file, recunosc, cu drag şi îmi amintesc acei ani din viaţa mea de zbatere uşor zadarnică, ani buni pentru lectură şi pentru viaţă, asta dacă nu mi-aş fi făcut atâta inimă rea din pricina marginalităţii mele sociale, greu de priceput şi de interpretat.
Mica antologie a artei tinere,Dimineaţa artelor,Cronica tv săptămânală şi ale articole publicate în vremea aceea, în care Ion Cristoiu era redactor şef adjunct şi avea suficientă încăpăţânare de-a susţine scriitori mai puţin doriţi şi mai nonconformişti, ei bine acele lucruri publicate au susţinut însă o generaţie culturală iar timpul îmi dă dreptate : marea lor majoritate sunt astăzi nişte adevărate reuşite în arta românească.
-

                                 Mica antologie a artei tinere

                            Interviurile şi articolele publicate pot fi consultate în arhivele Academiei Române, secţiunea presă scrisă românească din secolul XX.   Mica antologie a artei tinere a fost o rubrica săptămânălă dedicată unor portrete subiective, care includeau uneori interviuri ale unei largi palete de artişti plastici, muzicieni, actori. Aceste articole  reprezinta un punct de vedere formulat în anii 1982-1985 , surprinzând aceste personalităţi într-un anume moment al devenirii lor. Articolele nu au fost actualizate.

O listă selectivă de interviuri  şi prezentări

                                      Lumea teatrului si a filmului. Portrete din'' Mica antologie a artei tinere ''

Dragoș Pâslaru,actor

''Un rol de-o tulburătoare complexitate a făcut Dragoş Pâslaru în pelicula Ochi de urs de Stere Gulea.
De-o expresivitate cu totul particulară, de-o atenţie maximă faţă de orice nuanţă, Dragoş Pâslaru este un actor cu enorme disponibilităţi scenice. O revelaţie a unei excelente promoţii actoriceşti, o revelaţie a neliniştii existenţiale, a adâncimii sufleteşti,devotat mereu  paradoxurilor vieţii transpuse pe ecran.La Dragos Paslaru-actorul, se simte modul in care asimileaza cultra,o traieste prin toti porii, felul in care iubeste literatura,as zice ,un fel natural, coplesitor dar total nedemonstrativ. Nu exista nimic ostentativ, nimic artificial sau cautat in jocul lui care curge ca insasi literatura marilor prozatori.

daca Sadoveanu insusi ar fi putut sa-si vada personajul de film ,sunt sigura ca l-ar fi recunoscut sub chipul si vocea lui Dragos Paslaru.
De fapt actorul  face din orice rol o adevărată poemă.

         Impactul cu sensibilitatea spectatorului este absolut.''text din 1985


 

Tereza Barta,  regizoare ''Atentă mereu la nuanţele realităţii, regizoarea Tereza Barta este un spirit viu, mereu iscoditor, observându-şi cu tenacitate subiectele, nedipretuind nici un detaliu ceea ce înseamnă tot atâtea calităţi pentru cineva pornit pe drumul lung şi chinuitor al filmului artistic.
Ea ştie să strunească deopotrivă rotiţele imaginaţiei şi ochiul camerei de luat vederi, detaliile din jocul actorilor şi cele ale producţiei.
Ca un dirijor superatent, pune în pagina, adică pe bobina de film poveşti reale cu oameni reali ,poveşti care însă ştiu să ajungă la sufletul nostru. ''1984
 

Rodica Negrea,  actriţă

''Actriţă de mare talent, Rodica Negrea îşi subjugă sala prin nuanţă şi prin voce şoptită ceea ce nu e puţin lucru. În rolul lui Tillie din « Efectul razelor gama asupra anemonelor „ de Paul Zinder, regia Cătălina Buzoianu( 1977) ea reuşeşte o performaţă de zile mari pe o partitură nu doar foarte cunoscută dar şi cu precedente de-a dreptul inhibante. De altfel, Cătălina Buzoianu pare a fi zâna cea bună în cariera teatrală a Rodicăi Negrea , căci regiozoarea a distribuit-o de asemeni în” Niște țărani „ de Dinu Săraru (1981) dar şi în rolul pricnipal din deloc comoda piesă de teatru - Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowitz, (1983)marele succes al actualei stagiuni la Teatrul Mic.Să nu uităm rolurile din „Diavolul și Bunul Dumnezeu” de J.P.Sartre, regia Silviu Purcărete 1981, „Mârâiala” de Paul Cornel Chitic în regia Cristian Hadji-Culea .Rodica Negrea este una din acele actriţe harnice, însetate de roluri diverse pentru că pentru fiecare rol ea îşi pune o altă haină. O altă rochie, o altă ţinută,un alt arsenal adica de mijloace artistice , încercând să ajungă la resorturile cele mai intime ale personajului. Cuceritoare de asemenea în film în roluri din Mult mai de preț e iubirea (1982) Cine iubește și lasă (1982) Ștefan Luchian (1981) Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii (1979) E atît de aproape fericirea (1977),Rodica Negrea este astăzi o certitudine a artei noastre tinere.” Extras din 1983.

Ana Ciontea, actriţă

'

O asemenea prospetime a talentului, o asemenea capacitate de a crea emotie .E incredibila aceasta actrita cu ochi tristi si privire tulburatoare . ''1987
(Actrita a Teatrului National I.L. Caragiale din Bucuresti Ana Ciontea s-a nascut in1959, la Hunedoara. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografie din Bucuresti, sectia Actorie, clasa profesorilor Ion Cojar, Marin Moraru si Adriana Popovici, promotia 1982. Dupa 1982 a jucat pe scenaa Teatrului Cassandra, Teatrului Mic si teatrului Giulesti dinla bucuresti precum si pe scena , Teatrului National din Craiova si a Teatrului Tineretului din Piatra Neamt .

Marcel Iureş, actor

.Am stat de vorbă nu mai ştiu cât timp căci timpul zbura pur şi simplu. Eram în foaierul Teatrului Lucia Sturza Bulandra, de la sala Izvor. In anul 1984.
Mi-a vorbit despre teatru şi literatură, despre pianul la care cântă, despre adolescenţă şi lecturile formatoare. Îl ascultam transfigurată, pe acest mare artist inconfundabil urmărindu-i fascinată, mâinile.. Imagini din recentul film tv cu piesa de teatru Pasacalia îmi rămăseseră parcă pe retină, în memoria afectivă.
Tot ce a făcut Marcel Iures, a făcut cu acea capacitată de a da unicitate rolurilor sale.
Mi-l amintesc în rolul lui Frantz Liszt,un rol creat cu o asemenea verosimilitate încât după aceea aveai senzaţia ca l-ai urmărit pe Liszt însuşi, în filmul '' Vis de ianuarie.''
Sau în « Să mori rănit din dragoste de viaţă », cu câtă forţă ne-a făcut să simţim clipa istorică şi damnarea ei.de altfel, am făcut interviul pentru Suplimentul Slast după ce Anghel Mora scenaristul filmului îmi dăduse numărul de telefon sub impresia coplesitoare a acestui rol.

In teatru ,Marcel Iures devenise deja un actor coplesitor.

Rolul din Cabala bigoţilor fusese un suces enorm iar el se impusese ca un urias  succes…
Trebuie să recunosc, Marcel Iureş devenise actorul meu favorit, aşa că în 1984 când la solicitarea lui Tudor Vornicu am dat versuri pentru un moment poetic filmat la Televiziunea de atunci,pentru emisiunea La sfârşit de săptămână… am avut o singură opţiune de distribuţie : Marcel Iureş şi Mirela Gorea, într-un moment regizat de Ileana Vlad Pop şi Ana Potra.
A fost una din clipele cele mai tulburătoare ale vieţii mele dar şi una din cele mai tragice : un telefon de la secţia presă a partidului îmi suspenda dreptul de semnătură în presă şi instituia « viza pe poezie » la tvr.
Se întâmpla în finele lunii august, 1984. Macar sa imi fi ramas cele sase poeme interpretate pe pelicula in scenografia lui dumitru Georgescu,dar nu a am avut norolul asta. Si azi, dupa aproape 27 de ani, cind ma intilnesc cu buna doamna Ana Potra, ne reamintim de filmari, de Marcel Iures, de vara fierbinte si dura a acelui an...

Mirela Gorea,  actrita .„Una din actrițele noastre cele mai profunde, o inteligență artistică excepțională dublată de o expresivitate remarcabilă. Actrita a Teatrului National din Iasi, între 1978 - 1981 a avut parte de roluri importante, în spectacole de succes, printre care:
Oana din Apus de soare de Barbu Stefanescu Delavrancea, regia Nicoleta Toia;
Ania din Livada cu visini de Cehov, regia Valeriu Moisescu;
Ana din Jocul vietii si al mortii în desertul de cenusa de Horia Lovinescu, regia Nicoleta Toia.
Din 1981 joacă la la Teatrul Bulandra, unde ajunge prin concurs. Câteva roluri memorabile

Jenia - Amintiri de Aleksei Nicolaevici Arbuzov, regia Ion Caramitru, 1982
Soţia lui Grigore Vodă - Occisio Gregorii de Samuil Vulcan, regia Alexandru Tocilescu, 1982

Estelle - Cu uşile închise de Jean Paul Sartre, regia Mihai Manutiu, 1982

Zenaida - Ivan Vasilievici de Mihail Bulgakov, regia Tompa Gabor,1983
Linişte, ne privim în ochi de Marin Sorescu, regia Virgil Ogăşanu, 1983
O lume pe scenă, regia Miriam Răducanu, 1984
Atena - Noţiunea de fericire de Dumitru Solomon, regia Valeriu Moisescu, 1985
Un gând special de recunoștință pentru minunata interpretare a poemelor mele, alături de Marcel Iureș în momentul poetic realizat de Tudor Vornicu, Ileana Vlad și Ana Potra ,scenografia Dumitru Georgescu în emisiunea La sfârșit de spătămână din august 1984 la tvr.
 

Vlad Păunescu,  director de imagine

Marian Buruiana, actrita

''Mariana Buruiana(născută la Arad în 1951) este deja actriţa mitică a teatrului şi filmului românesc. Aventura artistică a început la Teatrul tineretului din Piatra neamt, acest creuzet inegalabil de artă teatrală care a avut inspiraţia şi harul de a aduce în prim plan atâtea valori .
Să recunoaştem, puţine actriţe au un asemenea evantai de expresie, o asemenea capacitate de a transmite emoţie!Începând cu 1981 ea s-a afirmat pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra din Bucureşti iar dintre rolurile care au marcat publicul nostru ar trebui să amintesc aici cel din Tartuffe sau cel din Cabala bigoţilor. Sensibilitate, inteligenţă artistică, o privire pe care dacă o vezi odată nu o mai poţi uita, Mariana Buruiană este o actriţă emblematică a acestui moment artistic." Text din 1984
 

Cornelia Pavlovici ,actrita ''Cornelia Pavlovici da viata personajelor sale cu candoare si tandrete, cu o sensibilitate rara. Sa stii sa joci pentru copii, sa-’i bucuri, sa le daruiesti momente unice pe scena Teatrului Ion Creanga, momente care apoi sa ramina in mintea si sufletului  generatiilor de copii,nu e usor lucru. Au facut-o Daniela Anencov si Alexandrina Halic, alte mari actrite ale teatrului pentru copii fata de care criticii nu sunt deloc recunoscatori .De parca un public de iubitori de teatru nu s-ar forma gratie micilor spectatori care invata sa mearga la Teatrul pentru copii si sa invete acolo farmecul scenei, lumea miraculoasa a dramaturgiei.

In afara de acest teatru pentru copii, etapa importanta in devenirea ei actoriceasca ,Cornelia Pavlovici a facut roluri memorabile precum in filmul Zidul 1975 de Constantin Vaeni , unde se vede tot talentul ei vibrant !
Dar ne-am obisnuit poate doar sa remarcam frumusetea de printesa de povesti a acestei foarte bune actrite,uitand sa subliniem inteligenta jocului eiu: sa nu uitam nici aparitia ei in filmul tv dupa Rapsodia enesciana in care incarneaza intr-un fel chintesenta arhetipala a spiritului feminin romanesc ''.extras dintr-un articol publicat in 1984

Julieta Szony actrita

""E totdeauna greu atunci cind iti incepi cariera cu un rol fundamental, de referinta cum s-ar zice cum a fost cel al Otiliei din pelicula Felix si Otilia , ecranizarea dupa romanul Enigma Otiliei de G.Calinescu .Alaturi de Radu Boruzescu,Julietta Szony a creat o Otilie misterioasa ,enigmatica, in spiritul literei calinesciene .Dar cum sa uiti asa ceva cind ai fost…. Otilia ?!!
Actrita la Teatrul Ion Vasilescu in acest moment, Julieta Szonny e sortita sa ramina in memoria noastra imbracata mereu in somptuoase rochii de dantela, cu pasmatenrii si palarii savante ori invesmintata in cape spectaculoase de catifea care-i vin ca urnate. In Toate panzele sus!  alta pelicula emblematica a unui timp,ecranizare tv serial dupa romanul eponim de Radu Tudoran ,  ea e Adnana si inflacareaza imaginatia adolescentilor chemindu-i la aventura si romantism ! Si pentru toate astea a fost nevoie de enorm de multa munca, repetii chinuitoare , filmari epuizante in condtii grele, memorarea rolurilor ... Calda, comunicativa si spontana, Julieta Szony e o prezenta fermecatoare si de neuitat . "fragment dintr-un articol publicat in 1985
 

Ion Cărmăzan,regizor,scenarist,scriitor vezi pagina Carmazan

''Mergem pe bulevard şi vorbim cu poftă luându-ne unul altuia vorba din gură.Vorbim despre filme,despre amintiri,despre cărţi,despre memorie,despre Tarkovski şi Polanski, despre Wajda şi-mi dau seama ,metru cu metru,cât de mare e pasiunea lui Cărmăzan pentru film şi-mi aduc aminte de o declaraţie de-a lui Updike de pe vremea în care voia să publice întâia carte că nu vrea să debuteze cu o carte de debut !
Cam asta a făcut  Ioan Cărmăzan cu Ţapinarii cu obstinarea lui artistică de-a acorda fiecărui detaliu importanţa pe care o merită, de-a combina, de-a dilua şi recompune cu o răbdare parcă, de pictor, iar undeva,la rădăcina acestei perseverenţe bănăţene stă desigur o mare iubire de sufletul românesc, şi-o mare dorinţă de a-l cânta măiastru dacă se poate, într-un fel nou, nemaivăzut. « La capătul drumului stau personajele filmului care, oprite în loc din iureşul vieţii de zi cu zi zâmbind, îşi asumă destinul. ''Scrie el în programul de sală. Dincolo de scurt metrajele făcute, dincolo de acest prim lung metraj artistic, dincolo de debutul lui ca prozator petrecut tot în acest fertil 1982, deci dincolo de cele deja probate deja, Cărmăzan este o minte de artist, iscoditoare, pasionată şi frământată. O virtualitate îmbucurătoare.Semnul reinceperii iar şi iar a nestinsei aventuri artistice.Bucuria spectacolului şi a încrederii în sine.''fragment din articolul publicat in Suplimentul literar artistic din 1982
 

Gheorghe Visu  actor ,
''O notă de insolit aduce acest tânăr actor de la Teatrul Mic,un stil convingător, o anumită mină contorsionată, o tensiune,o nelinişte de-a dreptul extistenţială, pe care o poate induce ispectatorului. Visu e un actor complet, el joacă teatru şi film, capabil să încerce mereu alteva , nerepetându-se niciodată. Bucurânduse de colaboarea cu două regizoare de excepţie eeste vorba despre sada manu şi Cătălina Buzoianu, Gheorghe Visu a reuşit în teatru, roluri de factură diferită,roluri de mare dificultate,dovedind o mişcare scenică şi o adaptabilitate cu totul remarcabilă. Ce capacitate de expresie, ce naturalete, ce talent uluitor!Pe scena Teatrului Mic sau in film Visu este insasi expresia actorului credibil, capabil sa se identifice cu personajul si sa il faca plauzibil. A ramas in amntirea adolescentei noastre afective cu acel rol din Toate panzele sus ! adaptare dupa romanul eponim de radu tudoran facuta la televiziunea Romana in 1976

''text din slast, 1985

Liana Ceterchi, actriţă

'

In rolurile interpretate de ea, inspirația este caldă , învăluitoare, și ceea ce se simte înainte de toate în jocul acestei actrițe este apetența pentru cultură, solida cunoaștere a lumii literaturii, a teatrului….
Liana Ceterchi e o actriță  profundă  caci ea știe să  transforme caratele feminității în tot atâtea emoții trăite pe scândura sfântă a scenei…''. Cu aceeași inteligență analitică și cu aleași rafinament artistic a făcut roluri interesante în filme ca Drumul oaselor (1980)regia Doru Năstase,Ecaterina Teodoroiu (1978)regia Dinu Cocea,Cuibul salamandrelor (1978)Regia: Mircea Drăgan

     1986

 

Petru Maier Bianu cameraman, regizor, scriitor

Diana Lupescu , actrita .''Toata suflarea Institutului de arta teatrala si cinematografica era atenta la evolutia revelatiei stagiunii.Diana Lupescu, blonda serafica distribuita in piesa lui Dumitru Radu Popescu de exigentul maestru Ion Cojar, si care tulbura,fermeca si incinta sala Tearului Cassandra. Demult nu mi s-a intimplat sa tin minte un debut cu atita acuitate caci, hotarit lucru , tanara actrita avea un har  limpede si sigur.Distrubuita mai apoi in filme, Diana Lupescu ( nascuta in 1954 ) a daruit roluri care au castigat inima generatiei sale si nu numai; In Buletin de Bucuresti(1982), Fata Morgana (1981), Iarba verde de acasa ( 1978) sau Poveste de dragoste (1976) regizorii au distribuit-o nu neaparat pentru frumusetea ei neobisnuita de  adevarata Ileana Cosanzeana ci pentru capacitatea ei de interpretare, nuantere si expresie, caci Diana Lupescu este o mare speranta pentru teatrul si filmul romanesc de azi.''1984
 

Mircea Diaconu  actor, scriitor

Cu expresia sa parcă mereu mirată, de râsu-plânsu cum ar zice Nichita Stănescu, Mircea Diaconu pare predestinat unor roluri din gama celor pe care le-a jucat Bourvil.
Dar nu, nu e doar asta, căci actorul Mircea Diaconu este un talent imens – nu mi-e deloc teamă de vorbe !- un actor de referinţă, de un umanism al expresiei artistice care ne tulbură sufletele şi de o capacitate unică de a crea personaje de neuitat. Născut la Vlădeşti la 24 decembrie 1949, sat pe care l-a nemurit în literatură într-o carte de-o frumuseţe rară, La noi când vine iarna…Mircea Diaconu a făcut liceul la Câmpulung Muscel şi apoi Institulul I.L.Caragiale la Bucureşti.
A debutat într-o piesă de Truman Capote pe redutabila scenă a Teatrului Bulandra în 1970 şi apoi, în film , a creat de la început roluri de neuitat cum e cel din « Nunta de piatră » de Dan Piţa .Mari regizori ca Liviu Ciulei de exemplu l-au distribuit în roluri importante, conştienţi de resursele imense ale acestui adevărat intelectual. În « Revizorul » de Gogol sub bagheta lui Lucian Pintilie sau in piese de W. Shakespeare,distribuit  tot de Liviu Ciulei,Mircea Diaconu a marcat generaţia sa de actori ridicând enorm ştacheta interpretării artistice. Să adăugăm filmografia care ni-l arată drept unul din cei mai harnici actori români ; în Explozia (1973) Actorul şi sălbaticii (1974),Filip cel bun (1975),Mere roşii (1976) Profetul,aurul şi ardelenii,Vacanţă tragică, (1979)Bietul  Ioanide (1979)sau Secveţe (1982), Mircea Diaconu e acelaşi actor, să zicem « foarte popular » şi în acelaşi timp foarte complex căci el are harul de a fi iubit de public şi de critica cea mai exigentă,în acelaşi timp .Ceea ce nu e puţin lucru. Extras dintr-un articol publicat în 1984
 

Dana Dogaru, actrita

Șerban Ionescu,actor

Ştie vorbi ca nimeni altul despre copilăria lui, cu o forţă a descrierii de-ai zice că e născut scriitor. Povesteşte despre viaţă, despre sentimentul de provizorat pe care i l-a dat adolescenţa din pricina meseriei tatălui său, pilot de vânătoare obligat să schimbe mereu locul. Sigur că asta i-a dat un fel de curaj de a lua totul de la capăt, iar si  iar. S-a format sub privirea atentă a maestrului Amza Pellea şi asta nu e puţin lucru. După aceea a plecat la Teatrul din Petroşani, iarăşi o încercare,nu ? s-ar zice că e un pic cam departe de Bucureşti dar şi scena aceea i-a dat satisfacţii. Odată angajat la Teatrul Mic din Bucuresti, Serban Ionescu începe o serie de roluri care îl impun drept  o adevărată speranţă.Dar consacrarea avea sa vina odata cu un rol in maniera clasica : Ion,  în filmul după romanul eponim de Liviu Rebreanu.(Blestemul pamintului, blestemul iubirii.)  L-am urmărit cu toată atenţia şi emoţia exigentă, chiar...pretentioasa,  a ardelenecei care sunt, într-un rol definitoriu pentru spaţiul transilvan. Unul de mare autenticitate , credibil şi capabil să definească un personaj atât de complex despre care ne-am obişnuit să spunem că este prototipul ţăranului român transpus în pagina de geniu a scriitorului din Prislopul năsăudean. 1984

Șerban Comanescu, regizor  de film documentar

''Filmul sau despre Maramures va ramine ceva de referinta caci in doceumentarul acelor ani acea productie a Studioului Alexandru Sahia era ca o rasuflare proaspata dar si o fericita intoarcere spre inceputuri si arhetip.''1985

 Anghel Decca, cineast , director de imagine

În toate filmele sale există un mister , o capacitate enormă de a exprima emoţii şi sentimente, cum de puţine ori mi-a fost dat să văd în cinematografia noastră. Rupt din coasta lui Victor Iliu aş zice, Anghel Decca se prefigurează ca marele operator al clipei. În filmul lui Ioan Cărmăzan, Ţapinarii, de pildă, imaginea atrage atenţia ca un elemnt mai mult decât impresionant căci în descrierea personajului colectiv imaginile impun în firul narativ care are de asemenea multă, multă poezie.
În decupajul fimului Adei Pistiner, „Stop cadru la masă,” se vede capacitatea lui Anghel decca de a transmite prin imagine din nou, emoţia, adică durerea, fristrarea, blazarea sau tristeţea personajelor îngrădite într-o relaţie de familie chinuită şi ciuntită.
Mare talent îndărătul camerei de luat vederi, Anghel Decca mărturiseşte talentul spău enorm şi în Lişca tot cu sprijinul lui Ioan Cărmăzan care ecranizează Fănuş Neagu. Atmosfera creată de cameră, creşte tensiunea interioară a filmului:De altfel, fiecare peliculă semnată de Anghel Decca este inconfundabilă , are o nobleţe anume, câştigând caratele adevăratei emoţii artistice anume extras dintr-un articol publicat în 1983.
A semnat imaginea pentru următoarele filme : Din nou împreună (regia George Cornea 1978),Vacanţă tragică (de Constantin Vaeni )1978,Stop cadru la masă ,1980 (de  Ada Pistiner),Probleme personale,( de David Reu 1980) , Angela merge mai departe ( de Lucian Bratu 1981), Ţapinarii (de Ioan Carmazan 1982), Imposibila iubire (de Constantin Vaeni ,1983), Lisca (de Ioan Carmazan, 1982).extras dintr-un articol publicat in 1984
 

 Şerban Marinescu, regizor de film artistic

''…Se simte mâna forte a regizorului, capacitatea sa de organizare, de a structura ideile şi mai ales apetenţa pentru a pune pe peliculă pagini de literatură. Moara lui Călifar (1984) este un film de stare, de imagine şi de atmosferă .După ce a urmărit fascinat povestea despre Călifar, bătrân cu puteri miraculoase în stare să îmbogăţească pe oricine doreşte, personajul principal porneşte în căutarea morii acestuia, devenind om de încredere al boierului, pe care îl fură. Aparent în culmea puterii şi a bogăţiei, totul se năruieşte...O distribuţie interesantă ne dovedeşte flerul extrem al regizorului căci Elena Albu, Ion Marinescu,Remus Mărgineanu ,Dan Condurache,Andrei Finţi fac din acest film- ecranizare după Gala Galaction , un regal, iar imaginea maestrului Călin Ghibu este de asemenea de un mister şi de o frumuseţe fără seamăn.Toată atmosfera este malefică şi tulburătoare de parcă duhul bogăţiei ar fi otrăvit lumea aceea.Şerban Marinescu este hotărât lucru un regizor de mare interes, cu adevărată forţă de expresie şi aplecare către marea literatură.
Marga Barbu, Enikõ Szilágyi, Olga Tudorache, Marcel Iures, Valentin Uratescu, Gheorghe Visu, Dorel Visan si Remus Margineanu, actor fetiş al regizorului Şerban Marinescu, desenează pe peliculă în Domnişoara Aurica (1985) un film de stare, despre o lume şi despre o vîrstă, ieşit din scriitura unui mare autor ca Eugen Barbu a carui forţă epică o cunoştem cu toţii.''1986

 

      Geirun Țino, regizor de teatru

''Tânărul regizor de la Bacău este un adept al experimentului.Spectacolele puse de el în scenă, serile de poezie,muzică şi mişcare,dezbaterile frecvente pe teme de teatru şi literatură,adăpostite de Teatrul din Bacău dovedesc cât de căutător şi de neobosit este Geirun Tino, cât de devotat meseriei sale. Niciodată lucrul comun nu este cel preferat, mereu e în căutarea noului a experimentului a acelui ceva inefabil care să şocheze publicul, să-i dea de gândit, să-l incite şi să-l atragă mereu şi iar mereu spre sala de spectacol care devine deci un spaţiu al căutării,al experimentului.O garanţie în plus pentru Geirun Tino regizor la Teatrul băcăuan George Bacovia. '' fragment dintr-un text din 1985

Fotografie realizată de cameramanul Emil Lungu, la Viena în 1995. De la stânga la dreapta Cleopatra lorințiu,criticul teatral Valentin Silvestru și regizorul Geirun Țino
 

      Dan Condurache, actor :"Să ne gândim la pisa de teatru Fluturi...fluturi de Aldo Nicolaj, regia Olimpia Arghir, adaptare de Irina Răchiţeanu,în care l-am văzut pe Dan Condurache făcând, ca de obicei aş zice dar n-am vrea să banalizăm excepţionalul,el rămâne mereu o proaspătă sărbătoare, un rol minunat,  în Elio. Tulburător,contorsionat,dramatic,construind tragismul cu frânghiile maliţiei şi-ale excesului de luciditate,Dan Condurache se dovedeşte un actor cu o propensiune uimitoare spre sondarea unor zone obscure ale psihologiei,spre căutarea obsesivă a unor nuanţe de adevăr foarte greu de prins  pe şevaletul scenei de teatru."( fragment din Cronica tv din15 februarie 1982, Tinereţea cea limpede.)

    Valentin Mihali ,actor
''Actor la Teatrul Naţional din Craiova Valentin Mihali a jucat câţiva ani buni pe scena craioveană, roluri extrem de diverse. Un actor care nu e deloc inhibat de etichete şi nici de ideea de teatru de provincie.de altfel el face în « Politica » de Theodor Mănescu în regia lui Mircea Cornişteanu un rol de-a dreptul memoriabil. Alături de toată trupa craioveană el demonstrează că teatrul adevărat se poate face acolo unde e pasiune şi dăruire. ''text din 1985

 Monica Ristea ,actrita
... o revelaţie recenta, datorată şi realizatorilor cunoscutului serial ''Lumini şi umbre''. Studentă la Institutul de artă teatrală din Târgu Mureş, unde face parte dintr-un colectiv pasionat de teatru .Recentul ei rol din « Mobilă şi durere » de Teodor Mazilu evidenţiază diversitatea mijloacelor de exprimare,capacitatea de a se concentra total, de a se despovăra de reminiscenţele unui rol vechi atunci când începe construcţia unui nou personaj. text din 1985

Daniela Vlădescu,interpretă lirică

 'Iubită de public, cu vocaţia scenei, Daniela Vladescu are o voce caldă şi învăluitoare.În rolurile jucate pe scena Teatrului din Braşov, în operetă, canţonetă, muzical sau romanţă, Daniela Vladescu are publicul ei care o place şi o susţine căci interpreta are har şi farmec. Acest har şi acest farmec au fost foarte vizibile în rolul interpretat în filmul „Ochi de urs” unde atmosfera sandoveniană i-a venit ca o mănuşă. Daniela Vlădescu are puritatea fragilă a miniaturii,graţia înfiorată a tinereţii senine. ( Mica antologie a artei tinere, almanah , 1985)

 

                                                                                           Plasticienii

      Dragoş Viţelaru ,pictor ''Am descoperit în atelierul lui Dragoş Viţelaru un sens al prieteniei, acea atmosferă a atelierelor de plasticieni care îmi place nespus căci toate lucrurile par supuse de formă şi culoare iar pe pânzele sale trăia, fremăta, aburul şi farmecul peisajelor lacustre.
Dragoş Viţelaru ne dăruie misterul şi melancolia porturilor marunte  şi stufarisurilor  deltei, a gridurilor efemere şi tocmai de aceea miraculoase, a micilor ambarcaţiuni care îţi dau chef de ducă. El ne cheamă parcă de dincolo de ulei şi de pânză spre orizonturi neştiute, spre pierdere şi călătorie , spre vegetaţii fremătătoare ,spre lumea aspră a pescarilor şi spre mireasma de neuitat al malului de mare...Toate aceste emoţii şi tulburări ies de sub penelul său miraculos. ''Extras dintr-un articol publicat în 1985

 

Vioara Popescu, plastician sticlar

"Artista,  care traieste acum la Bistrita, si-a facut studiile la Cluj Napoca la Institutul de arte plastice si decorative Ion Andeescu -sectia de arte decorative . Obiectele create de ea sunt idei artistice transpuse in sticla, deci gandite mai intai in magma incandescenta, forme gratioase sau adesori foarte indraznete sau chiar obiecte de interior sau casnice ridicate brusc prin materie si idee la rangul de arta. Viora Popescu se prezinta si ca un designer plin de idei de care lumea sticlei are nevoie."1984

Cătălin Guguianu, artist plastic

Damo Istvan ,grafician
''...e un artist preocupat de marea aventură umană, de redarea sensurilor vieţii într-un limbaj plastic cât mai original şi mai expresiv. Grafica lui are o anumită acuitate a simbolurilor,un mister al atmosferei, un echivoc fascinant. Gândirea alambicată premerge o posibilitate de autodepăşire continuă, de căutare îngândurată.Damo Istvan face de asemenea ilustraţie de carte iar experienţa vieţii şi experienţa lecturii se conjuga fericit în desenele sale. Impactul cu literatura declanşează emoţia constructoare. Fascinaţia implicării este dusă la extrem. Actul creării,unul deplin responsabil.''text din 1985
 

Ana Golici ,graficiana

''Ea cauta in strucura interioara a materiei vegetale, as zice ca plonjeaza intr-un anume sens in interregn cum ar fi scris poetul Adrian Popescu intr-o poema de neuitat, intr-o lume necunoscuta a somatiei vegetale amestecata cu secretele de nepatruns ale rocilor si cristalelor , o lume misterioasa a graficii ca un tinut necunocut, ca o tesatura nestiuta,bizara.''

Gabriela Caraman Coruț, designer,plastician''

 Fascinata de istoria costumului, Gabriela Caraman Corut cauta necontenit posibilitatea de a exprima stari de spirit si chiar istorii, parca mereu in cautarea unor personaje, prin rochii si vesminte prin nuantele si gulerele spectaculoase ,ea se dovedeste nu numai o redutabila cunoscatoare a istoriei vesmantului dar si o talentata designera capabila sa inoveze in domeniu:::''extras dintr-un articol publicat in 1985

 

Dodi Teodorescu Romanaţi, plasticiană

Doina Floare Lucanu , plasticiana

Vasile Tolan, pictor

 Leonard Răchită, sculptor

„Considerat drept unul dintre cei mai talentaţi sculptori din generaţia sa ,Leonard Răchită semnează lucrări care impun prin forţa telurică, prin tonul decis, prin capacitatea de a domina materilul. Piatra, lemnul, granitul par docile sub mâna sculptorului care caută mereu soluţii nebănuite, aparent simple dar care, la o privire mai atentă se dovedesc a fi ne neuitat.”
Extras dintr-un articol publicat în martie 1984

 Miron Duca, pictor (vezi in josul paginii articol complet)

  Mihai Borodi , sculptor ( vezi in josul paginii, articol)

                                                                                              Muzicieni

Viniciu Moroianu,pianist

'La cei 21 de ani ai săi Viniciu Moroianu, încă student al Conservatorului Ciprian Porumbescu din Bucureşti la clasa profesorului Gabriel Amiraş, este deja o certitudine a artei româneşti interpretative. Un exemplu spectaculos de fantezie artistică,un talent muzical neobişnuit,o adevărată forţă de impresionare a publicului din sala de concert. Când cântă la pian Viniciu Moroianu, acompaniat de marea orchestră a Filamornicii George Enescu, liniştea şi emoţia se cristalizează parcă peste sala înfiorată. Un amanunt cel puţin insolit pentru biografia acestui excepţional pianist : la paisprezece ani a publicat o carte de povestiri  pentru copii care se numea Diezul de aur o probă de fantezie plină de farmec şi de simboluri îmbătătoare .

  Azi el este un adevărat magician al pianului. ''text din 1985
 

Marius Nichiteanu, violist

"Stralucit violist, pasionat de un instrument mai rar, viola, Marius Nichiteanu( nascut in 1958) l-a avut drept mentor pe renumitul profesor Ştefan Gheorghiu, deci a inceput cu studiul viorii. Premiul dobandit la Concursului internaţional de vioară „Carl Nielsen” - Odense,i-a deschis noi oportunitati.Pasiunea pentru muzica de camera, mai cu seama pentru cvartet ,l-a apropoat de viola .A obtinut premiul II şi Premiului special pentru cea mai bună interpretare a lucrării contemporane impuse la Concursul internaţional de violă „Maurice Vieux”, Paris – 1983.De atunci Marius Nichiteanu a repurtat succes dupa succes , dand caratele interpretarii sale, diferitelor lucrari fie pe scene binecunoscute fie in interpretari destinate discului. se afirmă tot mai mult pe scenele româneşti şi din străinătate.A cantat pe scene importante din din China, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Israel, Italia, Japonia, Olanda, Spania, Suedia şi SUA. Numele său a figurat pe afişele unor cunoscute festivaluri internaţionaleca de exemplu Schleswing-Holstein, Rheingau-Germania, Ierusalim-Israel, St. Petersburg-Rusia, Umea, Gothland-Suedia, Korsholm-Finlanda."
 

Marin Cazacu, violoncelist

      Alexandru Agache, artist liric, bariton

''Alexandru Agache canta pe scena clujeana de citiva ani buni dar a trebuit sa vina acest 1986 ca sa triumfe cu adevarat pe scena Operei din Cluj Napoca. Parcursul sau e cel al unui artist care stie sa astepte, sa se perfectioneze si sa creasca in valoare , a unui artist care are intelepciunea si inteligenta de a-si construi cariera fara sa fuga de fapt dupa glorie. Aceasta il ajunge din urma ,evident. Fizicul sau impune ;prezenta scenica asijderea si toate astea sunt de natura sa cucereasca sala Vocea sa inspira forta si mai cu seama un suflu remarcabil. El e marele bariton de maine.'' 1986

       Irina Odăgescu Ţuţuianu, compozitor

''Studenta  in vremea Conservatorului urmat la Bucuresti, in clasa compozitorilor Alfred Mendelsohn si Tiberiu Olah, participind la benficele cursuri de vara de la Darmstadt in1972 si 1976compozitoarea Irina Odagescu Tutuianu este racordata as zice la realitatea muzicala europeana .Am observat o anumita disponibilitate a folosirii corului ca ‘'instrument’’ si chiar ca personaj ceea ce aduce o nota distincta in componistica ei . Medaliata la Gratz in 1982 pentru compozitiile sale dar si la Concursul international de muzica polifonica de la Iagbe, din Columbia, in 1981, Irina Odagescu Tutuianu este o voce distincta in componistica iar lucrarile sale au capacitatea de a trece usor o granita subtire dintre spiritul vechimii si cel al noutatii. Sonuri medievale rafinate ,pe alocuri ciudate, picura in sugestii polifonice, creand o atmosfera proprie .''extras dintr-un articol din 1986
 

             Ilinca Dumitrescu ,pianista

Călin Ioachimescu ,compozitor

Mihaela Martin, violonista

Lenuța Liliana Ciulei Atanasiu, violonistă

Am inceput rubrica mea Mica antologie a artei tinere cu portretul acestei violoniste de exceptie. Lenuta Ciulei Atanasiu (nascuta la Bucuresti,in 1976), a studiat la Conservatorul din Bucuresti si a castigat in 1976 prestigiosul Concurs International Paganini.O mare violonista, un simt al echilibrului, un tuseu inegalabil, o tehnicitate care atinge perfectiunea…''.1983

Valentin Gruescu, dirijor al corului teatrului de operetă Ion Dacian

Ion Marin, dirijor

Puţine întâlniri prilejuite de « Mica anthologie a artei tinere »din vremea Suplimentului, mi-au rămas atât de bine impregnate în memorie precum cea cu dirijorul Ion Marin. Îmi amintesc după amiaza călduţă bucureşteană în care ne-am întâlnit, era finele verii anului 1984,în apartamentul somptuos de pe colţul străzii C.A .Rosetti, atmosfera muzicală pe care casa o degaja, căci ştiam bine că e fiul marelui Marin Constantin, dirijorul mitic al Madrigalului românesc. Dar ceea ce m-a fascinat atunci era cum respira muzica acel tânăr muzician, conştiinţa clară a valorii sale şi determinarea sa. Îmi amintesc de asemenea că vorbea la telefon cu Tiberiu Olah , care pentru mine era totuşi un fel de întruchipare a dumnezeului muzicii şi că se tutuiau ! Nu pot uita siguranţa de sine, aplombul, starea de muzică totală pecare o degaja . Apoi l-am urmărit în concerte şi mi-am dat seama cât de fidel sieşi îşi este. Prezenţa lui la Mica antologie a fost o pagină din tinereţea artistului, pe care poate, prins de  vârtejul unei strălucite cariere el a uitat-o dar eu, iată, nu o pot uita.

Răzvan Cernat, compozitor, dirijor

 Dan Oprina,  cantautor

Sorin Lerescu, compozitor

Sorin Lerescu (nascut la Craiova in 1953) este unul din cei mai activi tineri compozitori din zilele noastre Dupa studii la Conservatrul bucurestean unde a beneficiat de sfaturilor marilor profesori de componistica precum Anatol Vieru si Tiberiu Olah, Sorin Lerescu s-a lansat pur si simplu intr-o aventura artistica proprie si foarte personala creand un ansamblu de luzica ocnteporana. Este curajos, fara nici o indoiala pentru ca trebuie sa infrunte deopotriva inertia gustului publicului si un fel de teama de neciunoscut atit de stiuta in muzica . Curajul sau vine nu numai din constiinta propriei valori artistice ci si dintr-o superba solidaritate de generatie artistica . extras dintr-un articl publicat in 1986

 

Ion Ivan Roncea, harpist

''Ion Ivan Roncea, marele nostru harpist are capacitatea de a dărui interpretări unice . De exemplu în Debussy fineţea interpretării este uimitoare.După studii la Liceul de Muzică Dinu Lipatti şi Universitatea de Muzică din Bucureşti, ( a studiat cu profesoarele Marica Pessione, Maria Belli şi Liana Pasquali)Ion Ivan Roncea s urmat cursuri cu Pearl Chertok, la New York, în 1977 şi 1979.Solist al Filarmonicii G .Enescu el a participat la turnee în Europa, Orientul Mijlociu, China Rusia şi Statele Unite
dar a sustinut si recitaluri acompaniat de orchestre faimoase din Viena, Dresda, Ierusalim, Frankfurt, Copenhaga.
Marele câştigător al Concursului de harpa de la Ierusalim (1976), considerat drept cel mai mare harpist al lumii, românul Ion Ivan Roncea este un artist de o modestie de neânchipuit, vorbeşte mereu cu acelaşi drag drespre satul său ilfovean Frumuşani, despre familia lui, despre fetele lui, cu o naturaleţe şi un firesc cuceritor.
Posesor al Certificatului de apreciere din partea harpiştilor americani în 1979 şi deţinător al Premiului Criticii Muzicale în 1976 dar şi al premiului Lily Laskine decernat de Societate pentru renaşterea Harpei, Ion Ivan Roncea este un mare artist al artei noastre interpretative. ''1984

 Carmen Stoianov, muzicolog

Csyki Boldoszar, compozitor

Iancu Dumitrescu ,compozitor

Remus Manoleanu, pianist

      Fred Popovici ,compozitor

      Maia Ciobanu, compozitor

      Liana Alexandra, compozitor

"Liana Alexandra* este una din cele mai interesante şi personale voci în componistica noastră de astăzi. Autoare a unui număr impresionant de lucrări precum Simfonia I, 1971,Concert pentru clarinet şi orchestră, 1974,Secvenţă lirică pentru clarinet, trompetă şi pian, 1974,Simfonia a II-a (Imnuri), 1978,Concert pentru flaut, violoncel şi orchestră, 1980
„Crăiasa zăpezii” de Liana Alexandra, după Hans Christian Andersen, operă într-un act, 1982 Bucureşti„Mica Sirenă” de Ana Boldur, după Hans Christian Andersen, balet, 1983 Bucureşti,„In labirint” ,Simfonia a V-a, 1985-1986, Liana Alexandra îşi plasează creaţia pe o linie fragilă între o bună ştiinţă a armoniei şi o capacitate de tentare a unor noi teritorii muzicale. Buna cunoaştere a componisticii, a pianului şi a istoriei muzicii o ajută fără îndoială să deţină acest loc cu totul remarcabil în lumea muzicii noastre contemporane. În 1975, 1979, 1980, 1982, 1984, 1987, 1988 i-a fost decernat Premiul Uniunii Compozitorilo din Romania Union of Romanian Composers ,în 1979 –Premiul Gaudeamus ,în 1979 – premiul "Carl Maria von Weber", Dresden,în 1980 – Premiul Academiei Române "
Fragment dintr-un articol publicat in 1986 in Suplimentul literar artistic al Scanteii tineretului.


*Liana Alexandra (n. 27 mai 1947, Bucureşti, d. 10 ianuarie 2011) compozitoare şi pianistă română, doctor în muzicologie şi profesor universitar la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. încă din anii 1970, s-a afirmat ca o prezenta componistica de valoare pe plan internaţional obţinând numeroase premii .A fost căsătorită cu compozitorul şi violoncelistul Şerban Nichifor, împreună cu care a fondat, în 1990, un duo instrumental (violoncel şi pian) cu care a susţinut concerte în România şi în străinătate.

Grupul de balet modern Contemp

Adina Cezar,Sergiu Anghel,

„Contemp este deja celebru prin puterea de a exprima o încărcătură de idei și sentimente, mizând pe plasticitatea mișcării,pe fantezia coregrafiei ,pe spontaneitatea totală, asimilarea unui ritm sau transparența unei idei.

El trăiește prin echivalențe și simboluri,prin suflul puternic și într-un fel inefabil al facerii dansului. Acești balerini am putea spune parafrazânbd un vers celebru , „ și-au creat baletul lor „
Profund personali,inventivi, receptivi la orice sugestie venită din alt gen artistic, ei alcătuiesc o formulă cristalizată și, evidentparadoxal, în continuă devenire,ăpentru că baletul lor încearcă să exprime însăși neliniștea căutării.Avem în Contemp o mostră de modernitate artistică.Cuceritori fermecători ei afirmă prin orice spectacol triumful căutării înnoitoare,al sensibilității .Desprinsă din baletul clasic după ce a semnat zeci de coregrafii și a insulfalt putere atâtor balerini,Adina Cezar evoluează în grupul Contemp alături de

Sergiu Anghel, Liliana Tudor, Ortansa Niculescu și adesori la contrabas

Ovidiu Bădilă.

 Adina Cezar  dă astfel adevărata ei măsură de coregrafă și balerină inspirată,dovedind inteligență artistică,putere de expresie și rafinament . ”

7 martie 1986,Informația Bucureștiului

Toate aceste articole au fost prilejul unor întâlniri memorabile iar reunirea lor intr-un volum ar fi reprezentat deopotriva o aspiraţie pentru autoare şi un imperativ pentru momentul artistic respectiv.

    Din păcate, această reuniune nu s-a realizat niciodată, chiar dacă astazi, majoritatea acestor nume au facut dovada valorii lor, în absolut. Am păstrat  ca notaţie , calitatea de atunci a celor intervievaţi sau despre care au aparut articole, chiar daca între timp aceştia şi-au schimbat profesia sau au adaugat noi valenţe carierei lor profesionale.

                               Alte articole dedicate unor  cunoscute personalitati artistice .

Mircea Cornişteanu cineast,regizor

Nicolae Margineanu;cineast, regizor

Alexandru Tocilescu ,regizor
''Inventiv, cu o imaginaţie debordantă,căutător,frământat, Alexandru Tocilescu sau Toca, aşa cum îi spin prietenii este desigur regizorul zilei. Pentru el teatrul e un spaţiu al încercării artistice, al luptei cu orice fel de rutină şi inerţie. Nu alege niciodată o soluţie facilă acest adevărat artist !
Nu se mulţumeşte niciodată cu aparenţele. El propune o cheie a spectacolului şi îşi alege textul cu infinită atenţie. ,îşi caută actorii cu precizie de radar. El probează puterea regizorului creator. Poate de aceea e atât de iubit Tocilescu. Şi desigur, şi pentru marea vocaţie a prieteniei pe care o are. ''text din 1985
 

Sergiu Anghel , coregraf ,balerin vezi pagina Arte

Adina Cezar, balerina, coregraf,profesor de dans si miscare scenica

Cornel Ţăranu ,compozitor

     Elena Boariu graficiana''Poate că întâiul impuls pe care l-am simţit în faţa acestor desene a fost acela de-a le numi « bijuterii » căci lucrătura e delicată, cere migală artizanală, atenţie şi pricepere de aleasă orfevrărie.

Dar a fost numai un impuls.Fiecare lucrare propune de fapt mult mai mult : o viziune, destăinuire, o frământare, o incursiune cu meadrele ei, o rezolvare plastică a unei tensiuni a gândului.
Ceea ce face artista într-un traseu artistic e o adâncire, nu o repetare obsesivă. De parcă insistând în reluarea unui profil, a unei siluete, a unui chip, a unei sugestii de peisaj ar putea ajunge la însăşi fizionomia închipuirii, la scăpărarea visului, la liniştea revelaţiei, la calmul transparenţei.
Desenele au structura metaforei şi aduc parcă în memoria auzului rezonanţe de lirism fulgurant.''

 vezi pagina Elena Boariu

Şerbana Dragoescu ,artist plastic, tapiserie

 In imagine, coperta cărții Aproape imaginară reprezentând o tapiserie de Șerbana Drăgoescu.

Studioul tânărului muzician

(dialoguri cu violonista Mihaela Martin, violoncelistul Marin Cazacu, pianiştii Steluţa Radu şi Dan Atanasiu) , Bucuria artistică ( avec Mihai Bradiceanu directorul Filarmonicii George Enescu, Adevărata tribună muzicală ( dialog cu Radu Gheciu) 29 ianuarie 1984
Ionel Pantea  artist liric ( bas bariton, în perioada acordării interviului era directorul Operei Naţionale din Cluj Napoca, regizor al spectacolelor de operă ,interpret de marcă omagiat cu Ordinul Cavalerilor  de Malta .Roluri de excepţie în opere de Mozart , succese repurtate în Luxemburg cu rolul din Cosi fan tutte.)

     Şerban Nichifor, compozitor

     Cvartetul  de coarde Pro musica (Filarmonica G.Enescu ,Bucureşti)

     Ansamblul folcloric Cununa de pe Someş

     Cvartetul Voces (Iaşi)

     Cvartetul Euphonia(Târgu- Mureş)

Cleopatra Lorințiu a realizat şi interviuri cu personalităţi marcante ale vieţii culturale, în paginile intitulate : Biografia unei operere de referinţă în viziunea autorilor ( printre care ample interviuri cu compozitorii Doru Popovici şi Laurenţiu Profeta (1925-2006), muzicologul Viorel Cosma , şi:

Magda Ianculescu(1929-1995) sporană româncă de notorietate internaţională, o mare doamnă a scenei lirice româneşti a debutat în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla, de Gioacchino Rossini, unul dintre succesele notabile ales carierei sale artistice. Alături de  Dan Iordăchescu, Nicolae Herlea şi Valentin Teodorian (cu cel a din urmă a şi fost căsătorită) au alcăturit ceea ce mai târziu melomanii vor numi "garnitura de aur a Operei Române". O voce uluitoare  prin amploare, timbru, muzicalitate fină, o tehnică de cânt stăpânită la perfecţiune -toate acestea  au propulsat-o pe firmamentul artei lirice . A cântat cu orchestre renumite în Belgia, Italia, Rusia, Franţa, Cehoslovacia, Iugoslavia, etc., avînd un repertoriu divers – peste 35 de roluri principale –, de la opereta vieneză, la opera contemporană românească. A interpretat peste 50 de roluri printre care : Iaroslava din Cneazul Igor de A. P. Borodin, Norina din Don Pasquale de Gaetano Donizetti, Donna Elvira din Don Giovanni, Blonda din Răpirea din Serai şi Suzana din Nunta lui Figaro, de W.A. Mozart. A făcut numeroase înregistrări la Radio, Televiziune şi la Casa de discuri Electrecord iar între 1969 – 1977 a fost profesor la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, formând şi lansând multe talente ale teatrului liric românesc.Interviul pentru SLASt a fost acordat în atmosfera caldă şi primtoare a casei sale din Bucureşti, în anul 1984.
-scriitorul Gheorghe Tomozei, vezi pagina Tomozei

  -romanciera  Cella Serghi ,  vezi pagina Cella Serghi  

       "Am cunoscut-o în ultimii ani de viaţă şi mi-a deschis cu bunăvoinţă uşa apartamentului dintr-un bloc vechi, pe o străduţă din spatele Pieţei Kogălniceanu. Un bloc gri, un apartament la etaj, plin de covoare,picturi, mobile înghesuite în care tronau amintirile. Chipul ei din tinereţe imortalizat în ulei de o prietenă pictoriţă domina încăperea în penumbră. Scriam , pe vremea aceea , la o pagină numită „Biografia unei capodopere” la SLAST, fusese una din ideile curajoase ale lui Ion Cristoiu, aceea de a aduce la lumină nume peste care deja se aşternuse dacă nu indiferenţa oricum, praful unei uitări. "din prefata la editia Pânza de păianjen publicată de Jurnalul naţional în 2009 vezi prefata

-compozitorul Gheorghe Dumitrescu 1914-1996 personalitate  proeminentă în epoca realismului socialist, autor a sute de piese musicale, operă, balet, operete, cantate, oratorii ,pentru multe dintre ele  fiind şi autorul libretelor. Compozitor, autor, theoretician .Interviul acordat s-a concentrat pe opera sa componistică , pe Oratoriul Tudor Vladimirescu şi opera Marea iubire
Viaţa sa a fost zguduită de moartea fiului său, compozitorul Tudor Dumitrescu , în cutremurul din 1977.

Ludovic Spiess (n. 13 mai 1938, Cluj – d. 29 ianuarie 2006, Drăgăneşti, judeţul Teleorman) a fost un tenor lirico-spint român, ministru al culturii între "În 1984 când l-am cunoscut, Ludovic Spiess făcea deja figură aparte în peisajul artei româneşti.Vocea sa amplă, jocul său scenic animat şi acaparator, talentul , repertoriul pe care îl jucase în companii celebre, deschiderea sa către lumea europeană dar şi mica andecdotică care circula în jurul lui, aceea de mare amator de vânătoare şi pescuit ,m-au cam intimidat când am intrat în vila spectaculoasă în care locuia. Farmecul său personaj de bon vivant, iubitor de muzică şi…. de vânâtoare a intrat cu firesc în interviul înregistrat şi publicat, căci tenorul putea deveni un model pentru cei care citeau pe atunci revistele literare şi care îşi înconjurau artiştii cu un val de simpatie.
A cântat alături de Brigit Nilsson, Martina Arroyo, Nicolai Ghiaurov, Christa Ludwig, Gwyneth Jones, Katia Ricciarelli, Virginia Zeani, Peter Schreier, Mario Sereni, Cesare Siepi, Sena Juriac, Dietrich Fischer-Dieskau...colaborând cu dirijori precum: Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Karl Bohm, Roberto Benzi, Giuseppe Patane, Alberto Erede, Otto Klemperer, Kurt Adler, Nello Santi, Wolfgang Sawalisch, Francesco Molinari-Pradelli, Josef Krips, Rafael Kubelik, Gianandrea Gavazzeni, Boris Haitink, Michel Plasson sau Ricardo Muti."
 

     Mihai Borodi sculptor în lemn ( în prezent Mihai Borodi trăieşte şi crează în Franţa,lângă Dijon)


 (un articol din 8.05.1983)



     "La Mihai Borodi m-a dus poetul Gheorghe Parja.  Ne-a dus  ar fi mai corect spus căci colega mea Beatrice Comănescu de la Sahia Film iscodea totul dintr-un punct de vedere strict cinematografic şi amândouă ne umplusem încălţările cu colbul unei amieze uscăţive,alergând destoinice de la atelier la expoziţie.De la expoziţie la muzeu ori prin parcurile oraşului presărate cu aceste lucăriri semnate Borodi. Acest tânăr plastician cu ochi parcă miraţi sau melancolici,cu vorbă calmă şi sigură,care înalţă sau,cum să spun eu oare mai bine,trnspune într-o altă tonalitate lecţia învăţată de la celebrul său unchi,cioplitorul de porţi Gheorghe Borodi,ca-ntr-o continuare firească şi necesară, o spirală de lemn.
    Locul sculptorului Mihai Borodi este la Sighetul Marmaţiei, iată un lucru simplu şi adevărat, care se impune cu puterea evidenţei. Cam ca-nflorirea de primăvară.Am înţeles foarte repede aceasta, de-ndată ce i-am văzut lucrările din centrul oraşului, Pomul vieţii  şi Cadran solar . Sculpturile erau o formă de Maramureş, decantată,trecută spre altceva, cu amprenta rafinată a institutului, dar erau într-adevăr Maramureş istoric şi din acel spaţiu spiritual,coagulat şi întreg,în ordinea imanentă a firii,nimic nu se putea dezlipi.
     Deci sculptorul acesta tânăr şi calm a plecat din Bucureşti,de bună voie s-a întors acasă prin libera lui voinţă, acesta e un fapt natural de care nimeni nu se miră, şi nimeni nu-l înconjoară cu vorbe patetice, de prisos.
     Un fapt care are frumuseţea discretă a Văii Izei,Marei sau Vişeului. Nimic ostentativ. O eleganţă deplină a simplităţii,folosindu-se de căldura lemnului,de calităţile lui,de obişnuinţa folosiri lui în viaţa de toate zilele.  Pomul vieţii e construit pe principiul îmbinării bârnelor la colţurile caselor, Pecetarul dezvoltă în piatră o anumită grandoare a unui obiect folosit de femei la pusul peceţilor, lucrarea de artă monumental ăpe care o face acum şi care va fi amplasată la intrarea în Sighetul Marmaţiei este un motiv solar ţi floral, preluând forme din ornamentica populară.  Lucrările lui Mihai Borodi devin fireşti şi de nelipsit acolo unde sunt amplasate. Plac fără ca publicul să mai problematizeze, au o naturaleţe a lor ,o limpezime şi-o fermitate senină.
    Limba română tradusă în lemn. La Sighet, un nord sublim care ne dă voie să fim oricât de emoţionaţi şi de patetici vrem, şi oricât de năvalnici,precum apele de munte ,unde însă numai gesturile de-o amploare definitivă ,de-o sinceritate lăuntrică pot spune că au un rost adânc. Exista  acolo o mână de plasticieni foarte tineri care au absolvit institutul ,au expus, lucrează, infirmând orice temere că altundeva decât pe Calea Victoriei nu s-ar găsit teren fertil de afirmare. Nu ştiu dacă sculptura lui Mihai Borodi îşi va apropia succesul.Nu ştiu dacă acest lucru contează. Nu ştiu nici dacă Mihai Borodi va intra în topuri,va câştiga burse şi concursuri,va călca până la urmă ţanţoş în detaşamentul privilegiat,dacă va face vogă în Europa, dacă-l vom urmări sâmbătăt pe micul ecran dând interviuri. Nu ştiu nici măcar dacă numele lui se va impregna în conşţiinţa publicului pentru care arta contează. Nu ştiu de asemenea dacă Mihai Borodi nu e un fel mai aparte de om şi artist, aidoma cioplitorilor de lemn din familia sa şi din familiile vecinilor lui, şi-ale tuturor maramureşenilor, aşa încât să-şi dorească el însuşi un fel de putere ascunsă.Prin însăşi naturaleţea faptelor sale artistice, trup din trupul Maramureşului istroic. Numele lui se poate uita dar pentru el nu cred că asta importă. Sculptura lui este firească este acolo, se încadrează perfect în tabloul de părimăvară pe care ochiul meu copleşit l-a privit şi pe care sufletul meu îmbătat de primăvară l-a cuprins.  "

Miron Duca, pictor. Fragment din articolul din 12 februarie 1984, nr.7( 12) din SLAST.

"« Crengile salcâmului » , rezemate de peretele dinspre nord. Un nod cu mulţi pictori tineri. Miron Duca este un colorist rafinat,dedat la idei fragile.Crengile salcâmului sunt surprinzătoare de parcă el le-ar fi pictat chiar parfumul îmbătător.Un portret a la Modigliani. Un şir de "Propuneri pentru peisaj "firul de gând te duce la catrinţe ardeleneşti, "cu vârste" o relaţie interesantă simbol-etnografie-natură. Un peisaj estompat-un colţ de sat văzut de după geamul în care ploaia triumfătoare de vară izbeşte-n rafale călduţe.Apoi sugestie de cascadă, în culori reci.
   Cam în această artie caută tânărul pictor în atelierul său,aflat,ca mai toate atelierele pictorilor bistriţeni, într-una din cele mai vechi şi mai încărcate de istorie locuri-prima casă din şirul Sugăletelor,arcadele celebre ale meşteşugarilor saşi, un simbol al burgului de-a lungul vremii.
  Melancolic disimulat Miron Duca se dezvăluie cu greutate –culoarea e un cod, obiectul e un simbol, impresia de moment nu contează, pictura se cere răs-privită, căci ea, de cele mai multe ori ascunde o taină. O taină dezvoltată pe un patrat de pînzp, aria care-i permite o anume desfăşurare a relaţiilor compoziţionale. Portretist capricios, Miron Duca adăposteşte în personaj mistere la alegere într-o construcţie de o calmă fragilitate.nota generală a picturii sale ,ba chiar şi a desenelor, este aceea de contemplaţie tinerească şi gravă." ( Miron Duca, născut la 1952, la Boianu Mare judeţul Bihor, pictor, membru al UAP din 1979.)

Maria Ploae, actriţă( articol din 1983)
" Maria Ploae este o actriţă singulară şi tulburătoare despre care nu ştiu cum aş putea scrie. O reticenţă gravă, o sobietate distinsă te fac să-ţi opreşti condeiul pus pe–nchipuiri blânde şi pe mărturisiri şi să rămâi la începutul cuvintelor. Deopotrivă în teatru şi în film Maria Ploae inspiră înainte de toate credibilitate. Rolurile pe care le alcătuieşte sunt atât de fireşti par atât de naturale încât te trezeţti participând cu tot sufletul la ceea se petrece pe scena, pe ecran.
Fie că este vorba despre Gittel Mosca din piesa lui Gibson- feminitate diluat în tristeţe,iubiere şi neâmplinire,-sau eroina ciudată, contorsionată din “Mânia”lui Mircea Veroiu, jocul ei este atât de limpede ,are claritatea aceea la care se ajunge, adevprat,prin talent mult şi prin trudă îndelungată.
Claritatea faţă de care explicaţiile devin zadarnice,sâcâitoare,interpetăriloe o pot chiar ameninţa aşa cum un zgomot,o vorbă aruncată în doi peri poate strica acea stare care premerge poezia. Un gest al ei are fragilitatea ceştii de porţelan în care ai pus primii ghiocei ,parcă miraţi ei înşişi, că sunt. Nimic nu e ostentativ, totul decurge limpede şi cald parcă, fără zorzoane,fără prisos de mijloace şi nimica nu-i degeaba ca-n amintirea unui vers al Sylviei Plath

   Şi cine ştie , poate că evocarea acestei poete totale într-un cuvânt scris despre o actriţă, nu e un gest gratuit.Ţine poate de o esenţă tulburătoare a feminităţii, despre care desigur au dreptul alţii să vorbească iar noi nu, se cade s-o tăcem.
   Sigur că am vorbit cu Maria Ploae de multe ori ba chiar am avut năstruşnica idee de a schiţa idei de Interviuri tradiţionale pe care, de îndată ce ajungeam acasă le bandonam iute,precum proiectele romanelor fluviu din adolescenţă.   Vorbeam una alta cu Maria Ploae şi pe urmă mă apucam să citesc poezii. Starea pe care mi-o transmitea era greu de definit, era ceva între împăcarea înţeleaptă şi aspiraţie, melancolică, ceva ciudat şi profund tulburător,ca atunci când te gândeşti într-o sâmbătă seara de singurătate la propria ta viaţă, nici vesel, nici trist,nici curajos, nici înfrânt pur şi simplu, trăind.
      Şi amintirile pe care le extrage cu grijă, ca un arheolog sentimental, din memorie sunt tot aşa, mici acuarele apparent foarte simple, dar tulburătoare. Imaginea unei oglinzi,imaginea unui geam spart prin care Persida îl vede pe Hans (în interpretarea atât de nuanţată a lui Andrei Finţi) un castel lângă Praga, o rochie de mireasă prinsă în osia căruţei, începutul acestui mare succes al teatrului bucureştrean cu “Doi pe-un balansoar” ,un cadru din filmul “Ștefan Luchian” filmarea unei scene lungi,lungi, paşii făcuţi, scara coborâtă,tensiunea,destinderea,drama încărcătura sufletească.Fiecare linie şi fiecare culoare îşi are locul ei şi importanţa ei,nimic nu e întâmplător şi nimic nu e contrafăcut căci un bun gust şi-o delicateţe anume înnobilează totul. Deopotrivă actriţă de teatru şi film, Maria Ploae are pentru fiecare din ele un registru propriu, modalităţi particulare dovedind o înţelegere în profunzime care refuză comunul, schema cu success sigur dar zadarnic,încearcă mereu mai mult, mai înţelept,mai adevărat. Şi prin aceasta mi se relevă parcă, structura muzicală delicat armonică a destinului ei de scenă şi platou, graţia romantică a construcţiei sale.”