Cleopatra Lorinţiu " Cella Serghi - prefaţa "

In anul 2009 la solicitarea"Jurnalului National,"Cleopatra Lorintiu  prefateaza cartea "Panza de paianjen"de Cella Serghi,  publicata de acest cotidian in colectia sa.

  Cu acest prilej acorda ziarului un interviu, consemnat de Daniela Titire. Iata textul propus de Cleopatra Lorintiu, care difera sensibil de cel publicat in ziar:

 Cum aţi cunoscut –o pe Cella Serghi? S-a creat o simpatie reciprocă, a acceptat uşor interviul ?Mă gândesc la faptul că erau între dvs două la acel moment minimum 50 de ani diferenţă…

Cleopatra Lorinţiu : Cum de altfel am descris un pic în prefaţa cărţii, am cunoscut-o pe Cella Serghi în perioada în care făceam unele interviuri şi cronici pentru Suplimentul de cultură creat şi dirijat de Ion Cristoiu, mai exact în 1984. Era o publicaţie într-un fel unică, nonconformistă în multe, pe atunci mult mai vioaie şi mai deschisă decât alte publicaţii, o revistă în care s-au format realmente autori adevăraţi. De altfel şi cei care ziceau că nu o citesc, de fapt o citeau în ascuns, mi-aduc aminte că eram la Casa Scriitorilor , îndată după apariţia semnalelor, adică într-o vineri seara, şi aveam la mine mai multe exemplare. Şi acum văd în faţa ochilor gestul domnului Alexandru Paleologu care a luat bucuros şi iute gazeta şi a vârât-o delicat sub palton.De ce această « împărţire » a lumii literare e , vorba lui Creangă, o altă gâscă într-altă traistă.

Ideea cu Cella Serghi mi-a venit exact din cauza unghiului de umbră în care era plasată, unele din cărţile publicate de ea dupa 1945 erau considerate nu numai minore dar şi concesii făcute regimului din nevoia de a supravieţui.
Soarta scriitorilor care au prins ca să zic aşa cele două regimuri, cel dinainte de război şi de după, nu a fost uşoară ! Acuma e uşor să judeci şi să pui etichete, dar atunci, în context alta era situaţia.

 S-a creat o simpatie reciprocă, a acceptat uşor interviul ? Cum a decurs întâlnirea, a fost una de istorie literară sau amicală?

Cred că m-a simpatizat şi ne-am pus pe vorbă, adică pe lucru, într-un fel destul de bizar aş zice pentru că auzea destul de greu şi nici nu voia să înregistrez cu casetofonul meu, dialogul nostru.
Avea o scrupulozitate teribilă faţă de cuvântul scris, aşternut pe hârtie, îl sucea şi îl răsucea nesfârşit ca la final, el să pară foarte spontan, necăutat şi simplu !
Până la urmă am căzut de acord asupra manierei de lucru. Eu i-am scris întrebările, care rezultaseră ca fireşti după lungile noastre convorbiri, apoi i le-am lăsat câteva zile, apoi ne-am întâlnit şi dumneaei mi-a dat nişte pagini scrise, cu enorm de multe corecturi, greu inteligibile, apoi le-am redactilografiat la maşina mea de scris, apoi i le-am mai lăsat câteva zile după alte dialoguri lămuritoare, le-a corectat cu minuţiozitate şi am trecut să le iau.
În fine am predat interviul, i-am dus apoi şpalturile, le-a corectat, am revenit la redacţie şi …în sfârşit interviul a apărut (la 10 iunie 1984).
O să ziceţi că e o mică nebunie să lucrezi aşa dar, mie mi se părea normal, lucrurile nu decurgeau niciodată foarte uşor cu scriitorii,erau foarte scrupuloşi cu textele lor. După aceea veneau alţi ochi care priveau textele dar, cum noi fuseserăm foarte cuminţi în text, nu am avut probleme… Doamna Cella pusese ea însăşi un « final luminos » interviului nostru…din proprie iniţiativă, pomenind ceva despre bucuria de a avea citiori tineri care îi scriu şi o iubesc. Doar interviul scris există, a rămas, şi este martorul întâlnirii noastre.( L-am republicat în cartea mea « O lumină suplimentară » în 2002.)
De făcut vreo fotografie … nici nu încăpea vorbă, ea vroia să rămână în istoria literară prin poza ei de tinereţe şi prin portretul făcut de Magdalena Rădulescu ("Portret Cella Serghi" - ulei pe pînză, pictată de Magdalena Rădulescu (1902-1983), multă lume îl foloseşte şi îl reproduce ignorând numele pictoriţie, de parcă poza Cellei Serghi ar fi de la sine înţeles … un tablou !! ) Şi dorinţa asta era de respectat, făcea parte dintr-o deontologie obligatorie.
Îmi amintesc însă că un loc important l-a avut în dialogul nostru evocarea atmosferei de la Cenaclul « Sburătorul » al lui Eugen Lovinescu .
« Lovinescu era un mare îndrăgostit de literatură şi un mare animator şi protector al ei. Uşa casei lui se deschidea oricui avea o foaie scrisă. Răbdarea lui dădea curaj începătorilor.Dar eu am ajuns la « Sburătorul »abia în 1939 şi cu o carte publicată.N-am cunoscut perioada cu adevărat interesantă a cenaclului, începând cu 1920, cu apariţia lui Camil Petrescu, a lui Ion Barbu, Felix Aderca, Hortensia Papadat Bengescu.
Era acum o altă atmosferă pe care numai pasiunea maestrului reuşea (nu prea uşor) s-o anime.Sub aripa lui te simţeai ocrotit.Apariţia unei cărţi era discutată cu interes şi cercurile concentrice pornind de acolo, ajungeau departe. În zilele obişnuite aveam bucuria de a-i vedea acolo pe Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, nedespărţiţi prieteni, pe originalul Dinu Nicodim şi câţiva tineri talentaţi din care mi-i amintesc pe Tonegaru, Stelaru. Suchianu şi Mihai Ralea mă invitau să public la « Viaţa românească » pagini de proză, alături de scriitori consacraţi, pagini pe care am început să le scriu, din al doilea roman despre care nu ştiam decât numele eroinei ,Mirona, şi dorinţa ei de a deveni scriitoare. Citeam rar la « Sburătorul » şi numai pagini pe care le rescriam de zeci de ori …(s.n.) »
 Din punctul dvs de vedere erau deosebiri între scriitoarea Cella şi femeia Cella ?
Da.Sincer mă aşteptam la o personă mult mai spontană, mai puţin premeditată. Manifesta de o atenţie maximă în privinţa fiecărui cuvânt scris, cele rostite nu erau realmente esenţiale . Pe urmă, nu uitaţi, prototipul Dianei Slavu era o fată tânără, preadolescentă şi adolescentă iar eu întâlneam o bătrână doamnă chinuită de boli şi care într-un fel trăia exclusiv în trecut .
Cum se vede freamătul indicibil al iubirii, frisonul acela de nespus al îndrăgostirii de la o senectute rezumată la viaţa de apartament şi la evocarea aceloraşi triumfuri ale unei tinerţi imberbe ? Ce-i aducea prezentul ? Ţin minte că era preocupată de micile cadouri pe care o stewardesă urma să i le aducă într-o vreme în care bunăstarea se măsura în cafea şi portocale. Pe anumite segmente, retrăiam atmosfera privaţiunilor la care fusese supusă familia eroinei din roman…
Însă acea scrupulozitate fantastică asupra fiecărui cuvinţel m-a fermecat la Cella Serghi, datorită acestei sincerităţi a ei am priceput că dezinvoltura în proză e departe de a fi flux şi superficialitate, viteză, ci muncă obstinată, tainică, îndrăcită, tăcută, neştiută, refacere şi iar refacere, regândire şi construcţie. Adevărul e că numai văzând cu ochii manuscrisele unor scriitori, variantele, adnotările, ştersăturile, poţi înţelege tensiunea, densitatea acelei munci .
Dar aţi provocat-o să devoaleze ceva din secretele vieţii ei care a fost una destul de plină de evenimente ?

Sinceră să fiu am lansat câteva idei dar pudoarea pe care mi-o inspira, atenţia cu care drămuia cuvintele m-au făcut să mă retrag, de altfel comentariile de alcov nu mă interesau nici atunci şi nici acum. Cred că fiecare scriitor trebuie lăsat să spună ce vrea şi cât vrea din viaţa lui. Punct. Dar ceea ce e şi mai greu de evocat acum, este farmecul întâlnirii cu Cella Serghi, căci era de o parte curiozitatea mea, ştiindu-i biografia, ştiind cum a scris romanul etichetat de unii la vremea aceea drept « autobiografic », şi pe de altă parte un soi dedare înapoi, o reticenţă, zic eu, de foarte bun gust, în etalarea sau evocarea amănuntelor vieţii personale. Ştiam că Pânza de păianjen a trebuit să învingă la vremea aceea, multe prejudecăţi , cu « riscuri personale» pe care le-a şi evocat .Vă citez din interviu :
« În ce mă priveşte , dacă n-aş fi sacrificat viaţa personală pentru cărţile pe care le-am scris şi mă refer în primul rând la Pânza de păianjen , n-aş fi ajuns scriitoare.Pe când scriam cartea eram măritată. Ştiam că soţul meu nu va accepta să public un roman în care elementele autobiografice erau evidente iar rolul lui, ingrat. El era totuşi singurul meu sprijin material şi social. Şi cât de greu ajunsesem să am acest sprijin. Riscul despărţirii, inevitabil. L-am acceptat. Cu prejudecăţile m-am luptat ca un boxer de categorie muscă cu unul de categorie grea. Eu eram musca. Dar dacă ar fi trebuit să aleg între o călătorie în jurul lumii pe un superb vas şi cartea mea, aş fi ales cartea , cu toate incertitudinile legate de apariţia ei. Nu m-am schimbat. »

Era o feministă de fapt ?Asta v-a impresionat în personalitatea scriitoarei ?
Într-un fel era, da era un feminism plăpând.Fără să se detaşeze de epocă şi fără să braveze, scriitoarea recunoştea dificultăţile legate de o atitudine faţă de femeie în general, nu era un feminism de frondă în ceea ce spunea, nu neapărat o pornire de sufragetă ci recunoaşterea simplă a unor dificultăţi care, reieşeau din calitatea ei de scriitoare, până la urmă !
De altfel nu citeam un articol, o pagină de critică sau evocare legată de Cella Serghi fără să dau peste inevitabila influenţă camilpetresciană.Asta începuse să mă enerveze cu atât mai mult cu cât cred că nu e nici urmă de influenţă…Dar, nu puteam să ratez această întrebare .Răspunsul a fost următorul :
« Ca un tablou care nu trebuie privit prea de aproape eu n-am avut distanţa necesară ca să înţeleg opera lui Camil. M-a fascinat personalitatea lui, fiind mai curând refractară scrierilor lui. Andrei Pietraru, Ioana Boiu nu-mi erau simpatici, Ladima mă indigna. O influenţă a existat, desigur, dar nu ştiu cât era o influenţă directă a lui Camil sau a timpului în care erau atât de discutate operele lui Proust, ale lui Gide, confesiunile la persoana întâia. Cartea lui Panait Istrati, « Trecut şi viitor », mi-a dat curajul confesiunii. E ciudat şi de neiertat că acei care au scris despre influenţa lui Camil asupra literaturii mele n-au observat deosebirile esenţiale. În opera lui Camil , nici un cuvânt despre copilărie şi adolescenţă. Eroii lui Camil apar deodată maturi.Copilăria ,în toate cărţile mele are o importanţă esenţială. Mon credo en art, l’enfance spunea Alain Fournier. Şi la fel ca în « Le Grand Meaulnes » adolescenţa se mişcă între vis şi realitate . Şi apoi ,Camil vedea idei. Eu vedeam fapte. »
Se aseamănă ce scrie Cella Serghi cu atmosfera din cărţile lui Ionel Teodoreanu ?
E interesantă întrebarea. După mine există o atmosferă anume a acestor cărţi, mai blândă oarecum, mai romanţioasă poate mai caldă, mai impregnată de emoţiile mici dar nuanţate, o atmosferă de influenţă mai multă franceză, foarte aproape de o strună subţire a sufletului.
Dar să ştiţi că am întrebat-o pe Cella Serghi dacă « Medelenii » au influenţat-o. A răspuns că nu, că a fost îndrăgostită de carte ca « toate fetele tinere » dar zicea ea, în Pânza de păianjen « copilăria sumbră, trăită în condiţiile unei familii de refugiaţi, în plină sărăcie, în panică, spaimă şi incertitudinea zilei de maine ,ca şi adolescenţa,sunt la antipodul fermecătorului climat trăit şi descris de Ionel Teodoreanu.» şi completează « În literatura lui Ionel Teodoreanu iubeam visul pe care realitatea mi l-a refuzat cu atţta brutalitate »

V-a marcat această întâlnire ?
N-aş vrea să fiu excesivă în apreciere. Fiecare interviu, adică fiecare întâlnire cu o personalitate era într-un fel un moment interesant , arunca o rază asupra vieţii literare.Cred că e important să nu pierdem interesul faţă de scriitorii români, plasându-i în context şi păstrându-le vie amintirea, de aceea publicarea cărţii de către dvs mă bucură.Şi mă mai bucură faptul că rezistă în timp, cărţi citite de generaţii successive.Asta asigură un fel de memorie colectivă, ele sunt un fond de referinţă şi de comunicare dintre generaţia bunicii mele şi generaţia nepoţilor mei. E frumos, nu?