Cleopatra Lorinţiu « Gheorghe Tomozei »

Aceasta pagina cuprinde

1.O evocare : Nichita si Tom pe o margine de stea,

 2.filmul documentar :"File din Catalogul corabiilor "realizat de Cleopatra Lorintiu la putin dupa trecerea in eternitate a poetului, in anul 1997.

 3.bibliografia poetului Gh.Tomozei, si o scurta nota biografica

 4.Fragment dintr-un interviu realizat de Cleopatra Lorintiu si publicat in 1982 despre cartea sa "Moartea unui poet" dedicata poetului Nicolae Labis,si  publicata la editura Cartea Romaneasca in 1972.

5.Cuvant inainte la cartea Fragmentarium G.Tomozei, in curs de aparitie(ianuarie 2011)

o antologie de texte de si despre Gh.Tomozei

‘’Acest Fragmentarium propune o imbinare de texte de si despre Gheorghe Tomozei poetul, autorul, jurnalistul care avea vocatia prieteniei.Sunt pagini insotite de fotografii in mare parte inedite care incearca sa reconstituie fragmente din viata unui scriitor important pentru literatura romana contemporana.
Jurnalistul Tomozei era insa, de fapt, tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză şi notaţie jurnalieră câtă poezie putea, având şi meritul de a apropia cititorul de nişte lumi şi de nişte teme. Insera deci substanţă poetică dar si sugestii de estetică, istorie, arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire şi cunoaştere în publicul nevăzut .Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau constiinte şi reuşeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens.
Cineva va scrie, sper ,până la urmă, cartea Viaţa lui Gheorghe Tomozei.
Sper să fie cineva de bună credinţă, iubitor de literatură şi de poeţi, cineva care să ştie să se scufunde într-un timp şi să îl înţeleagă aşa încât paginile superbe scrie de poet să ajungă la cititor iar viaţa sa, dedicată numai şi numai literaturii, să nu fie uitată.
Cred că asta şi-ar fi dorit.

Cleopatra Lorintiu
 

1.O evocare  intitulată "Nichita şi Tom pe o margine de stea"
   publicata în Ecart si reluata in cartea de evocari si interviuri "O lumină suplimentară") text publicat in 1999.

   La câţiva ani după Revoluţie, în apropierea unui 13 decembrie, trist, păcătos de deprimant, l-am auzit pe Tom rostind, alb, aproape fără ton, aproape fără interogaţie, sieşi oarecum: Ce-ar fi făcut Nichita, acum?
   Cred că asta se petrece după apariţia unei serii de articole “dure” în care erau “executaţi” pe rând Arghezi, Sadoveanu, Eminescu, Labiş. “Execuţii” publice, cam ca ale unei armate de ocupaţie. Tom se gândea probabil la “execuţia” memoriei lui Nichita, ea s-a produs ticălos, infam, grosier, o explozie de puroi de cuvinte, fără de cuvinte, fără legătură cu ideea de critic doar un lung şir de complexe şi resentimente. (În această vară, la foarte puţin timp după moartea lui Gheorghe Tomozei, prinţul Tom cum îl alintă Nichita, am asistat şi la “execuţia” lui – acuzat de “asasinat moral” evident, a lui Labiş, asta după ce o viaţă i-a dedicat timpul şi talentul lui îngrijindu-i opera, memoria, imaginea).
  
Aşadar ce-ar fi făcut Nichita acum sau altfel spus, ar fi putut el oare fi instanţa poetică majoră, capabilă să împiedice o derivă, vreo derivă, deriva însăşi?

Cred că Nichita ar fi murit de inimă rea de-o mie de ori văzând bătaia de joc, insolenţa, kitch-ul vieţii publice, jurămintele mincinoase şi sărutarea tălpilor făcute cu pompă mare şi televiziune la scară.

Ocupaţi cu ei înşişi , cu “imaginea”, cu obsesia de-a îndeplini orice dorinţă a “prinţesei mofturoase”, poate, poate îi intră-n graţie, poate, poate îi sărută mânuşiţele, ocupaţi să piardă averea ţării pentr-un împrumut mititel cât un degeţel, ocupaţi cu sciziunile şi sciziparităţile, guvernanţii de azi nu l-ar fi băgat în seamă pe Nichita, ba chiar ar fi considerat că e niţel pătat, primise şi-o decoraţie pe vremea lui Ceauşescu... Dovada că aşa e o reprezintă chiar felul în care s-a purtat cu Gheorghe Tomozei.

Ultimii ani, Tom i-a trădat deznădăjduitor, încăpăţânându-se să trăiască, să supravieţuiască, luptându-se cu morile de vânt, colindând birourile cu birotică de lux ca un tânăr debutant cu dosărelele sub braţ, scriind oferte graţioase (vi le pot pune pe toate la dispoziţie!) de-a căror umilinţă suferea imens, cerând un sprijin, un ajutor, o pârghie de salvare pentru scriitor.

Ea nu a apărut fiindcă după măreţele alegeri din noiembrie anul trecut, s-a trecut cu viteză astronomică la epurări şi categorisiri liste. Asta e, Tom nu era pe lista bună, nu se dăduse-n vânt după politici, nici după Piaţa Universităţii, nu era nici monarhist, nici ţărănist, nu era nici cu Alianţa, nici măcar liberal, n-avea gaşcă protectoare, mai toţi prietenii erau înşiraţi la Bellu şi Străuleşti II. A urmat deci ce era de aşteptat – cărţile s-au oprit, n-au mai căpătat nici o para, unele s-au “rătăcit” prin edituri, omul Tomozei a supravieţuit el ce-a supravieţuit cu o treime din salariu femeii de serviciu şi gata.

 Sfârşitul. Pentru el nu s-a găsit un loc nici măcar în cimitir, la Bellu. Uite că Raiul a fost mai îngăduitor şi l-a primit.

 

Am în faţă câteva dosare doldora de semne. Scrise de Nichita şi trimise lui Tom. Scrise de Tom şi trimise lui Nichita. Risipite de Nichita pe foi zburătoare, pe şerveţele şi plicuri întoarse, colecţionate de Tom cu meticulozitatea lui proverbială, celebră, disperată, în ideea că, odată, cineva, îndrăgostit de scrisul lor, de ce-au făcut şi ce-au gândit, de forma lor de prietenie poetică va alcătui cartea. Carte a unei prietenii, a unei epoci literare. Semne de acest fel vor fi găsite poate la doctorul Donoiu, prietenul lor devotat, numismatul, la Dora Stănescu, la alţi prieteni.

Nu-mi fac griji că oarecine s-ar putea oferi să le publice
deunăzi un confrate mi-a şoptit oarecum stânjenit .“Păcat că Tom a fost un scriitor de stânga!” Auzi!
Stins în 13 decembrie 1983,  Nichita n-a mai apucat această categorisire. El ne-ar fi putut astfel spune că n-am fi de stânga ori de dreapta ci am putea fi trimbulinzi...

Din generozitatea Respirărilor sale s-a creat o mare dragoste de literatură. N-o să idealizăm defel o atmosferă, un timp. Şi pe vremea lui Nichita există cenzură. Delaţiune. Minciună ipocrită. Trădare. Răutate. Prostie. Şi pe vremea lui Nichita unii jurau ipocrit. Şi pe vremea prieteniei lor, viaţa literară era un câmp de bătălie.

Exersam supravieţuirea. Numai că tot ce a fost Nichita a rămas în cărţi. Şi tot ce a fost Tom a rămas în cărţi. Timpul acesta fragmentat de neputinţă, timpul luptelor fratricide, al încrâncenării pentru funcţii şi putere, şi iluzorii piedestale n-are nici o legătură cu nemurirea. Istoveşte nu numai scriitorul ci şi cititorul devenit doar un biet degustător de politichie searbădă...


Când dictatura devenise un carusel nebun al persecuţiei şi umilirii, respiram prin literatură. Îmi amintesc doar ultima “telegramă” din şirul celor 13, publicate în volumul Respirări (Editura Sport-Turism, 1982) de Nichita (cel etichetat azi de-un confrate în bătaie de joc, fireşte drept “reprezentativ” pentru comunism. Iată ce scrie reprezentativul: “Telegrama. Încetaţi cu numărarea morţilor. Comunicaţi imediat cifrele, ce şi cum. Nu vă lăsaţi. În curând o să trimitem aer. Faceţi economie la respiraţie. Ţineţi păsările cerului la subţioara voastră până când vă venim în ajutor”.

Nichita îi vârâse de fapt în buzunar, îi înfrânsese mult dinaintea Revoluţiei.   Un marţian uluitor rătăcit printre noi.

Mi-am întruchipat, în singurătatea, propria mea formă de evocare. A lui Nichita. A lui Tom. A prietenilor lor. Nichita, stins pe 13 decembrie. Tom avea să moară într-o zi de 31, acelaşi treisprezece inversat, dar 31 martie, straniu, ziua de naştere a lui Nichita. Soarta jucându-se astfel, într-un anume fel, cu cifrele vieţii şi morţii şi făcându-se să ne gândim un strop la nemurire.

Şi ca să mă credeţi că ei sunt acum pe-o margine de stea uitându-se mustrător către noi, o să vă rog să citiţi un acest poem premonitoriu scris de Tom, în care până şi moartea se vedea că şi-au trecut-o unul altuia, precum o cană cu vin:

    "Visul din 31 martie

Venise la mine smerita,
Pulpeşa, dagherotipa,
Muierea, curva, fata,
Neîntâmplata şi eterata.

Cu doar puţine vocabule
Ea, cu buzele,
Tipărea
Peste pielea mea
Incunabule.
Era fără-ndoială femeia
Mânată spre mine de unul, Nichita
De la Nicheea..."

Nichita din frânturi

    Când vine decembrie, ne gândim la Nichita. Am rarul prilej de-a putea contempla, pipăi, atinge file scrise sau desenate de el, semne palpabile cum că zeul a fost aievea. Mi le-a lăsat, prietenul lui de poezie, de viaţă şi frumuseţe, iar de acum, şi prietenul lui de moarte, Gheorghe Tomozei. Tom, cum îi spuneau prietenii.

    Obiceiul lui Tom de-a aduna totul, dar chiar totul, orice semn material al vieţii şi al comunicării celor ce-i erau aproape sau pe care îi preţuia (câteodată, şi am destul exemple, şi al celor pe care-i detesta sau care făcuseră faţă de el gesturi impardonabile) părea la un moment dat o manie sau măcar un hobby excentric.

      Când am răsfoit însă cu atenţie dosarele meticuloase aranjate, cu note “ajutătoare” scrise de Tom de mână, fotografii, plicuri, manuscrise, bilete lăsate-n uşă sau scrisorile de complezenţă scrise vreunei cuconiţe, ba chiar şerveţelul pe care scrie “Suntem la Athenee Palace unde nouă ne place” cu pixul, de un Nichita voios şi trimbulind am avut clar sugestia unei lumi şi-a unui timp.

Dincolo de imaginea publică, inconfundabilă şi profund originală, acest Nichita din frânturi adaugă nuanţe chipului marelui scriitor român care se pare că a schimbat nu numai mijloacele, ci şi linia poeziei române contemporane.

Între Nichita anului 1981, pe care de pildă mi-l aduc aminte, cel tulburător de îndrăgostit de misterioasa tristeţe din ochii de icoană ai Dorei, şi Nichita din “dosarul” alcătuit de Tom pentru posteritate (o posteritate foarte curioasă, nu una tâmpă şi dezinteresată, ignorată şi grobiană) e o diferenţă: se simte timpul scurs, se simte cum o “altă vârstă” îşi risipea verva, hazul şi, de ce nu, chiar bucuria vieţii şi-a jocului printre rânduri frânte, inspirate şi mereu neliniştite.

     Cine va publica oare cartea prieteniilor?
     Cine s-ar încumeta să multiplice fericit semnele, frânturile, gingăşiile nesfârşite ale acelei întâlniri unice, irepetabile?
     Cine, în această lume grăbită ar vrea să-şi amintească de Nichita şi Tom, cei aşezaţi acum pe-un colţ de stea?
      Până când va veni acest răspuns, un dosar doldora de manuscrise, desene, semne, plicuri, poze, frânturi adică, aşteaptă răbdător.

3.Biografia unor opere de referinţă în viziunea autorilor

                 " Moartea unui poet"de Gheorghe Tomozei,

                              ( editura Cartea Româneasca 1972)

         Interviu de Cleopatra Lorinţiu,realizat în 1984 şi publicat în Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului, prescurtat SLAST condus de scriitorul Ion Cristoiu(fragment)

Cleopatra Lorintiu-O carte despre un poet înseamnă în acelaşi timp carte despre climatul literar al epocii în care a scris? „Moartea unui poet este un adevărat document al unei epoci.

Gheorghe Tomozei:Când a apărut primul mei volum,aveam în el o poezie care se numea „In vie”, reactoarea a vrut să îmi salveze poezia şi a intitulat-o „In via colectivei”:Vedeţi, asta nu înţelege de pildă generaţia mai nouă: prin ce s-a trecut adică tot acel îngheţ dogmatic e de nepovestit. A fost ridicolă încercarea venerabilului gazetar de stânga Stefan Voicu care cu o inocenţă pe care n-o pun decât pe seama vârstei încearcă să explice că monstruosul pamflet pe care l-am studiat două săptămâni la Scoala de literatură (Sorin Toma despre Arghezi); a fost aşa, o inspiraţie a unui gazetar nestimulat de nici o sugestie dinafară! Răspunsul venit din partea lui Fănuş Neagu este încă prea blând. Nu putem vorbi încă până când nu vom avea dosarul acestei epoci ,dosar constituit din apariţia unor documente de interes capital pentru viaţa ţării ca să ne putem da seama cum funcţionau mecanismele în cultură. Aşa, până una alta , tot scriitorul e „vinovat” pentru că scriitorul este întrucâtva infanteria războaielor în cultură. Prin mărturiile multora, prin poeziile lui Labiş, chiar această epocă literară este prezentată în „Moartea unui poet” motiv de a ne reîntoarce ,dacă vreţi , la alcătuirea acestei cărţi chiar dacă acest lucru s-a petrecut acum cincisprezece ani.

Sincer, nu m-aş întoarce la carte, repet, dintr-un simplu motiv. Anul viitor va apare biografia lui labiş, anul acesta ediţia completă a poeziilor lui.Biografia, „Pe urmele lui Nicolae Labiş” cuprinde o parte din documentele din”Moartea unui poet” dar şi foarte multe documente noi.

E o carte despre omul şi poetul Nicolae Labiş, o biografie la care s-a ajuns destul de greu. În primul rând de câte ori te întâlneşti cu cineva care l-a cunoscut pe Nicolae labiş, e indcata cu precizie localitatea,e indicat locul, ce s-a mâncat , ce s-a băut , mai puţin ce s-a vorbit atunci... am fost obligat să refuz multe mărturii de genul ăsta. Omul Nicolae Labiş a lăsat foarte multe urme aşa cum Nichita Stănescu a lăsat foarte multe urme.

Le-a lăsat conştient.În fiecare casă în care intra dedica poezii gazdei,pe volumele sale de poezii nu se mulţumea să scrie comod „domnului”,”doamnei” ci compunea de multe ori cu mare inspirare adevărate bijuterii.
Era o compunere deliberată a unei imagini, oare?
Totul era deliberat.Pentru că spontaneitatea lui nu are egal. Asta i-a şi speriat pe unii maeştri, cum pe maestrul Cioculescu deşi sunt convins că în sinea lui l-a preţuit pe Nichita foarte mult. Pe mulţi cred că i-a iritat disponibilitatea lui.El făcea casă bună cu ideea că poezia presupune un cult riguros pentru cuvânt, pentru tot misterul metalingvistic, că poezia este concentrare,orientare foarte abilă de idei. Dar formula lui de poet care era paradoxal baladescă ,gen în care el nu se putea exprima,era o pornire poetică medievală, şi în acelaşi timp de un mare modernism. Intr-adevăr asta justifică gândul meu că Nichita e ultimul nostru poet, adică ultimul care ne leagă de Dosoftei care era foarte bucuros în slujba-i divină dar abia aştepta să se retragă şi să mai compună un răvaş în salon.Asta-l leagă de Conachi care era foarte iubit de Anton Pann cu toate înfocările lui.El este legat deci de umbra lui Eminescu,de tristeţea lui Macedonski e legat de singurătatea lui Bacovia ,de dorinţa de a se exprima încifrat şi de a descifra a lui Ion Barbu dar ca viaţă, ca om, ca amintire, ca dâră lăsată printre noi precum de-o cometă ,totul face din el ultimul poet cu adevărat trubaduresc.Vor exista fără îndoială mari autori de poezie, de cărţi e poezie.Poetul parcă , era EL.

Aşadar am pornit de la Nicolae Labiş şi-am ajuns iarăşi la Nichita Stanescu,la fel cum în prefaţa cărţii despre care vorbim Mihai Gafiţa vorbea despre Eminescu , ajungând la Nicolae Labiş şi la destinul său.
Da, în fapt sunt foarte legaţi. (....)

 4.*Gheorghe Tomozei(1936-1997)

Scriitor,poet, jurnalist. Născut la 29 aprilie 1936 la Bucuresti , fiul Frantei Stancescu din satul Pucheni  judetul Arges.
A urmat cursurile Scolii de literatura Mihai Eminescu in generaţia de aur, avându-i drept colegi pe Lucian Raicu, Fanus Neagu,Nicolae Labiş,
A intrat în presa scrisă de la virsta de 18 ani şi a publicat continuu în ziare şi reviste, colaborând la radio sau la televiziuni până în penultima zi a vieţii sale.
A fost redactor la revistele Cinema, Tinarul scriitor, Arges şi la Almanahul Scriitorilor editat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti.

A fost marcat toata viaţa de mari prietenii literare, cea pentru Nicolae Labiş şi cea pentru Nichita Stănescu. În memoria acestora a publicat volume de amintiri şi albume memoriale.

S-a stins din viaţă la 31 martie 1997, în apartamentul său din Bucureşti.
A avut un fiu unic, Maximilian  Tomozei, în prezent fotograf la Paris.

Cărţi publicate în timpul vieţii.
Pasărea albastră (1957);
Steaua polară (1960);
Lacul codrilor, albastru (1961);
Vârsta alintului (1963);
Fântâna culorilor (1964); -
Noaptea de echinox (1964);
Poezii (1966);
Patruzeci şi şase de poezii de dragoste (1967);
Altair (1967);
Cântece de toamnă mică (1967);
Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Eminescu),1967;
Filigran, proze jurnalistice (1968);
Suav anapoda (1969);
Dincolo de crizanteme (1969);
Poezii de dragoste (1970);
Toamnă cu iepuri (1970); literatură pentru copii
Târgovişte. monografie lirică (1970);
Miradoniz (Copilăria si adolescenţa lui Eminescu) (1970);
Misterul clepsidrei (1971);
Atlantis (1971);
Lovas mennyorszag (Eden cu cai), trad. în lb. maghiară (1971);
Moartea unui poet (1972);
Tanit (1972);
Efigii (1972);
Maşinării romantice (1973);
Muzeul ploii, proze şi poeme în proză (1973);
La lumina zăpezii (1974);
Negru Vodă (1974);
Carul cu mere (1974);
Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani (1974); literatură pentru copii
Gloria ierbii (1975);
Cronica lui Stavrinos (1975);
Istoria unei amfore; Ţara lui Făt-Frumos (1976);
Poema Patriei (1977);
O oră de iubire (1978);
Peregrin valah; Ierbar de nervi (1978);
Amintiri despre mine (1980);
Focul hrănit cu mere (1981);
Manuscrisele de la Marea Neagră; Ninive (1982); eseuri,publicistică.
Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final (1984);
Carte de motanică, 1984; literatura pentru copii
Urmele poetului Labiş. Biografie (1985);
Plantaţia de fluturi. Însemnări (1988);
Miradoniz. Copilăria şi adolescenţa lui Eminescu reeditare (1989)reeditare
Un poet din Tibet 1995

                                     5.Cuvant inainte la cartea Gheorghe Tomozei -Fragmentarium

Va mai trece vreme până când critica şi istoria literară se vor pronunţa cu obiectivitate constructivă în ceea ce priveşte opera unora dintre contemporanii noştri, scriitorii care au marcat peisajul literar românesc în a doua jumătate a secolului XX. Poate că termenul « obiectivitate constructivă » este inventat şi chiar contradictoriu, totuşi mie îmi pare necesar de aplicat şi evaluat în literatura română contemporană.

Acest timp istoric de negare şi alienare devine brusc necesar pentru distanţare şi reevaluare. Un timp pentru distanţare, la urma urmei este trebuitor în toate cazurile dar poate să devină din nefericire un timp al uitării, al neglijării unor capitole din istoria noastră literară ceea ce devine un păcat,o irosire.

Un păcat al nepomenirii, al necunoaşterii şi mai ales al neîncurajării cititorilor care se formează, aceia care vin acum să descopere lumi şi cărţi. De ce i-am priva de bogăţia unei literaturi ?
De aici ideea de a aduce în faţa dumneavoastră acest eşantion Gheorghe Tomozei, idee care i-a aparţinut iniţial profesorului şi autorului Ion C. Hiru, cel care alături de colegi şi prieteni,( mai ales cu ajutorul poetului George Baciu), s-a investit şi în crearea Bibliotecii « Gheorghe Tomozei» din comuna Domneşti, căreia fiul poetului, Maximilian Tomozei şi eu însămi, la o idee emisă de scriitorul Artur Silvestri în toamna anului 2008, i-am donat o parte din biblioteca poetului.
Puţini scriitori români contemporani au fost atât de preocupaţi, de frământaţi de gândul posterităţii, al imaginii publice, de statutul şi rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei.
El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era « noua lume » de după război, cu avânturile, utopiile, naivităţile, contradicţiile şi constrângerile ei, cu simţul datoriei şi al responsbilităţii în « cetate », cu influenţa benefică şi respectată a înaintaşilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar şi cu speranţa înlăturării unor oprelişti. O lumea scriitoricească trăind cu obişnuinţa unui statut câştigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puţin, subordonată cerinţelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înţelegem şi să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puţine au fost lucrurile de valoare care s-au scris şi s-au publicat.
Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic şi civic vor fi din ce în ce mai greu de înţeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărţile acelei vremi.
Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărţi ale sale au fost întâmpinate şi comentate în revistele vremii dar şi ansamblul operei sale poetice. Totuşi, se pare că Tomozei însuşi nu a fost niciodată mulţumit de receptarea critică a operei sale şi nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulţumire lăuntrică măcinându-l foarte . Izvora ea dintr-un caracter paradoxal ? Poate că da.
Omul care şi-a jertfit, aş zice cu puţină teamă de a nu fi patetică, ani de zile pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărţi de rememorare şi insertare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, dar mai sunt şi alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafiţa,Veronica Porumbacu, Virghil Gheorghiu, Anatol E. Baconski dar şi pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toţi scriitori dispăruţi, a receptat cu nemulţumire lipsa « recunoştinţei colective » sau a recunoaşterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite care l-a şi impregnat de altfel, pentru viaţa toată.
Jurnalistul Tomozei era de fapt tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză şi notaţie jurnalieră câtă poezie putea, având şi meritul de a apropia cititorul de nişte lumi şi de nişte teme. Insera deci substanţă poetică şi în orice caz noţiuni de estetică, de istorie,de arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire şi cunoaştere într-un public nevăzut ce citea ziarele şi revistele vremii care, vai, cam păreau toate la fel. Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau şi reuşeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens. El a avut acest gen de rubrici şi rubricuţe la fel de fel de jurnale, şi le intitulase inspirat : Desene pe asfalt sau Grafitti sau Oracol.
Texte despre toate cele, nu de puţine ori presărând gânduri, comentarii, revenţe făcute amicilor sau aluzii acide adresate unor confraţi ori în marginea unor nemulţumiri, în general culturale.
Asemenea proze scurte cum le-aş zice eu, Tomozei a reunit şi publicat în timpul vieţii sub titlurile « Manuscrisele de la Marea Moartă » şi « Plantaţia de fluturi ».
Titluri frumoase şi elegante înfăţişând publicului un spirit colocvial, sfătos, un comentator atent şi vivace, uşor de stârnit şi greu de împăcat, caustic adeseori, livresc şi calofil, pe alocuri de-a dreptul preţios, iubitor împătimit de carte şi mai ales de beletristică.
Am găsi într-un plic, aşezate cu grijă, câteva manuscrise ale unor articole pe care le publicase în presa de dupa 1990 şi pe care voia să le reunească într-un volum. El remarca de altfel în jurnalul sporadic şi pe alocuri chiar eliptic pe care l-a ţinut, că acest scris la ziar, la gazetă, practicat în mare parte datorită nevoilor materiale, necesităţii de a câştiga şi de a se întreţine, l-a chinuit toată viaţa şi i-a secat puterea de a scrie un jurnal adevărat.
După anii 9o, situaţia scriitorului român profesionist să zicem, a scriitorului care nu s-a înscris prin partide şi nu s-a agăţat de braţele aşa numitei societăţi civile susţinute financiar din surse bizare sau oculte, devenise problematică.
Tomozei nu a vrut să fie « racolat » de nici o undă politică a vremii de tranziţie, încăpăţânându-se să păstreze o anume independenţă dar simţindu-se şi nedreptăţit de lumea nouă instalată la cârma instituţiilor literare şi culturale româneşti, în general.
Asistăm aşadar, în aceşti ani de după nouăzeci, în care poetul a mai scris şi publicat, tot mai greu, tot mai chinuit, tot mai puţin, la un soi de judecată aspră şi chinuitoare, la un soi de « dureri înăbuşite »cum ar fi spus Sadoveanu, în care strălucesc pe ici pe colo, perle de frumoasă spunere sau împerechieri surprinzătoare de vorbe.
În poezie, limbajul poetului ajusese la esenţializare, cea mai ciudată dar poate şi cea mai frumoasă este cartea sa din urmă, Un poet din Tibet, în care autorul ajusese deopotrivă la încifrare şi esenţializare.
Într-un text pe care la un moment dat Tomozei l-a scris despre un scriitor destul de puţin evocat şi chiar nedreptăţit, este vorba despre Dominic Stanca, am senzaţia că de fapt se autodescrie, sau mai exact descrie ceea ce se petrece şi avea să se petreacă în fapt cu propria sa creaţie poetică, cu propriul său traseu literar. Am să citez câteva rânduri, eliminând cu bună ştiinţă numele lui Dominic Stanca. Iată :
« Citindu-i azi însemnările de jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului ca înaintea unei trageri pe roată) îmi dau seama că nici atunci, ce grozăvie ! nici atunci el nu socotea că e îndreptăţit să se obiectiveze acordându-şi măcar şansa postumităţii.
Cel care tot timpul s-a arătat încântat de colegii lui, adesea exagerându-le virtuţile, şi-a gândit necruţător răsunetul posibil al cuvintelor sale tensinate. E bine aşa ? E bine să te laşi devorat de şarpele îndoielii nimicindu-ţi elanurile dintr-o mare, primejdios de mare modestie tradusă printr-un umor şi el excesiv, aplicat mai ales propriilor demersuri ?
După ce am mai trăit exemplul lui Miron Radu Paraschivescu, cel care a lansat, apăsat, ideea că « nu are un puternic talent personal » drept care se mulţumea doar să dea echivalenţe româneşti unor sonuri străine, îmi vine să spun că nu, că nu le trebuie oferite criticilor comozi asemenea capcane. Jocul superior care e frământarea artistului ce se vede, dintr-un prea mare exces de scrupule, învins în luptele (de ateleier) , dorinţa de a se desăvârşi printr-o dueroasă etalare (şi evident exagereare) a unor imperfecţiuni,ei bine, toate acesrea sfârşesc prin a căpăta credibilitate. »
Este fără îndoială, un adevărat solilocviu al scriitorului, el era frământat de soarta literaturii şi locului unui scriitor anume dar în pielea căruia se şi vedea, căci atitudini de maximă îndoială şi de punere a altora înaintea interesului personal, ei bine acest tip de faptă i-a caracterizat viaţa vreme de câţiva zeci de ani.
Nu e de mirare că generaţii întregi l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul cărţii « Moartea unui poet », o anchetă literară foarte interesantă, inedită la noi ca gen literar, un fel de reconstuituire cvasi detectivistică a vieţii şi morţii lui Nicolae Labiş.
Dar să scrii zeci de ani literatură iar până la urmă ce e ales din opera ta să fie doar punerea în chenar a gândurilor despre un confrate, evident , iubit, preţuit, dispărut, nu pare echitabil în nici o ordine a lucrurilor , indiferent de contextul cultural !
Revenind la articolul despre Dominic Stanca, nu mă pot împiedica să remarc faptul că Gheorghe Tomozei presăra spuneri pe care într-un fel subconştient poate şi le-ar fi aplicat sie însuşi.
De genul « …nu era un învins. Era, în ciuda exerciţiilor îndelungate şi în pofida precocităţii, un scriitor care abia începea să articuleze semnele unei mari opere. Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l îmi dau seama că(…)începuse să vadă în sine tiparul de sânge şi nervi al unui scriitor chemat să se rostească. A scris suficient pentru a exista.
A venit însă atrocele deznodământ.Intenţionasem iniţial ca în locul rândurilor acestea să încerc într-un scurt eseu să demonstrez vigoarea talentului lui(…) printr-un convingător colaj de citate dar patima mea pentru jurnalistică mă învinge (şi mă convinge) că nu e- cel puţin pentru peniţa mea- vremea cea mai potrivită pentru a analiza « la rece » o viaţă şi o operă devenite , prin devălmăşie, o rană. »
Exerciţiul pe care vi-l propun mi se pare, sincer, tulburător căci, repet, dacă facem abstracţie de numele scriitorului evocat (într-un articol din 18 martie 1983) aceste rânduri parcă ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei despre sine însuşi.
Ca şi cum am asista la un exerciţiu al lui Pessoa , scriitorul care îşi crease eu-ri alternative pentru a se putea exprima mai bine sau pentru a-şi dezorienta contemporanii.
Viaţa şi opera le resimţea Gh.Tomozei ca pe o rană continuă, fiind structural creat parcă să vază partea goală a paharului : şi-a evocat nu odată cu deznădejde originea socială, mama dintr-o familie nu neapărat săracă sau foarte săracă dar modestă, o femeie încăpăţănată şi într-un anume fel cu o personalitate forte, care pleacă din sat spre Bucureşti din pricina pruncului pe care îl purta în pântec.
Ce vremuri, în 1936, când această fată frumoasă preferă să înfrunte o lume conservatoare şi să facă un copil din flori. Copil născut la Leagănul de orfani Sfânta Ecaterina din Bucureşti, unde Franţa Stăncescu( vezi foto ,născută la 1 aprilie 1917 la Pucheni Raionul Muscel) mai rămâne o vreme hrănind cu laptele ei şi alţi copii abandonaţi, fraţi de lapte al micului Gheorghe ( se pare că i-a dat acest nume după numele tatălui biologic, rămas până la urmă necunoscut).
Copilăria cea mică s-a petrecut aşadar într-un leagăn de copii şi apoi într-o cămăruţă cu chirie, zilele celor doi nu erau uşoare, Franţa muncea ca să poată întreţine copilul pe care-l lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-au mai îndreptat după apariţia acelui domn Tomozei, cu care se va căsători cam când copilul avea vreo şapte ani şi care l-a înfiat cu acte în regulă, dându-i numele său. Pe acest domn Tomozei, poetul avea să-l numească tată pentru că i-a şi fost tată cu adevărat.
 Relaţia dintre tată şi fiu era de o complicitate caldă iar tatăl avea să-i lase fiului….cinci caiete şcolăreşti dictando cu coperţi de vinilin, scrise cu literă aproape ilizibilă, povestea vieţii sale pe care vai, nimeni nu a citit-o mai apoi şi nimeni nu a putut-o descifra.
Din copilărie, Gh.Tomozei avea amintiri în general frustrante, nu era un copil care se juca cu alţii, prefera joaca pe un preş uzat cu chibrituri şi nasturi, pe duşumea, în aşteptarea mamei. Amintirea bombardamentelor din război, apoi a cârciumei în care lucra mama , apoi a valului proletar în care « tovarăşa Stăncescu » devenise un fel de asesor popular, toate astea,erau evocate mereu. Noul regim dădea celor săraci o şansă, dacă ştiau şi voiau să o folosească şi tânărul Tomozei talentat la literatură, istorie şi caligrafie, a folosit-o din plin. Aşa începe să scrie, să versifice şi aşa ajunge mândria mamei sale.
În fapt, peisajul argeşean, acel « la ţară » adeseori evocat nu există încă, trebuie că familia să se fi apropiat mult mai târziu de fata rebelă plecată la Bucureşti, prea mândră ca să divulge numele tatălui plodului său, prea mândră ca să se întoarcă înapoi, la Pucheni.Aşa că Bucureştiul este locul copilăriei poetului , cu adresa din strada Ion Călin unde au locuit o vreme. Intrarea la Şcoala de literatură Mihai Eminescu avea oarecum să îi pecetluiască destinul. Avea să fie scriitor şi numai scriitor.

Într-un timp în care gluma nu era chiar cea mai bună cale de-a trece nici de cenzură nici de privirile acre ale unor « tovarăşi », Tomozei era un ludic în sensul cel mai pur şi mai literar al termenului.
Aceasta a fost una din frecvenţele pe care s-a întâlnit cu Nichita stănescu, şi uite-aşa se amuzau ei de toate şi de tot, presărând în umorul lor pete de literatură, vrute sau nevrute.
Stau să mă gândesc, dacă Bulgakov , sau Ilf şi Petrov, mari scriitori ruşi care au ironizat în chip genial stereotipiile umane ale unui bolşevism primitiv sunt încă aşa de actuali şi de gustaţi de ce nu ar fi gustate ironiile fine, rafinate şi cutezătoare ale contemporanilor noştri ?
Ironia era floreta cea mai fină din arsenalului lui Tomozei,ironie dublată adeseori de o aciditate greu de suportat de unii.Vocea îi devenea un pic răguşită şi cuvântul lovea pieziş, fără drept de apel. Asta , rar.
În cea mai mare a timpului Tomozei nu privea drept în faţă interlocutorul, îi evita privirea aruncând o străfulgereare piezişă de parcă ar fi fost angajat într-o luptă corp la corp.
Ironia nu îl părăsea însă niciodată, poate doar atunci când atacul « contimporanilor » era foarte greu de suportat precum în scenariul unui proces înscenat la revista Argeş, proces care i-a mâncat sănătatea ani în şir.
El se aştepta ca gesturile sale de cultură făcute faţă de zona geografică pe care o considera de obârşie ( prin mama sa ) să fie apreciate sau mă rog, puţin măcar lăudate căci recunoştinţa îi era adesea singura posibilă răsplată.
În cazul Argeş nu a fost deloc aşa.
Toată lumea recunoştea că făcuse o revistă extraordinară, în care pusese şi inventivitate şi talent de editor, susţinuse nume importante precum Fănuş Neagu, Ileana Mălăncioiu,Florenţa Albu, Ana Blandiana,Romulus Rusan,Ion Negoiţescu,Florin Mugur,Nichita Stănescu şi câţi alţii, colecţia revistei aşteaptă cred să apară în ochii publicului. El nu avea însă abilitatea necesară de-a nu străluci în urbea de adopţie probabil, acumulând un soi de invidie latentă şi care avea să facă explozie.
Cineva va scrie, sper ,până la urmă, Viaţa lui Gheorghe Tomozei.
Sper să fie cineva de bună credinţă, iubitor de literatură şi de poeţi, cineva care să ştie să se scufunde într-un timp şi să îl înţeleagă aşa încât paginile superbe scrie de Gheorghe Tomozei să ajungă la cititor iar viaţa sa, dedicată numai şi numai literaturii, să nu fie uitată.
Cred că asta şi-ar fi dorit.

 Cleopatra Lorinţiu

ianuarie 2011

Ecouri la cartea Fragmentarium  : Aristotel Bunescu in Cronica Romana

O carte eveniment dedicata lui Gheorghe Tomozei

''Scriitoarea Cleopatra Lorintiu a publicat o carte – eveniment despre cel care a fost scriitorul, jurnalistul si sotul sau – Gheorghe Tomozei.
Volumul in editie de lux, intitulat ‘’Fragmentarium - manuscripte, articole’’, cuprinde texte si imagini despre si cu Gheorghe Tomozei. Aflam din aceste pagini memorabile, detalii despre viata acestui om aparte, de la certificatul de botez, pana la actul de donatie facut de Cleopatra Lorintiu si fiul Maximilian Tomozei, prin care Fundatia “Petre Ionescu – Muscel” din Domnesti a primit o parte a bibliotecii si obiectelor personale ce au apartinut lui Gheorghe Tomozei, cel numit de prieteni “Tom”. Putem gasit de asemenea emotionate evocari ale celor mai apropiati oameni din viata sa, ori pagini de mare valoare artistica muncite de poetul si jurnalistul Gheorghe Tomozei (1936-1997).
Aparut la Editura Tiparg, volumul de 207 pagini, cu o fotografie unica pe coperta semnata inconfundabil Mihailopol, pe vremea cand Tom era redactor la revista Cinema, este un act de cultura care readuce in actualitate, figura prea delicata si prea repede uitata a celui care a fost si va ramane viu in memoria noastra - Gheorghe Tomozei, zis si Printul Tom.''

http://www.cronicaromana.ro/index.php?editie=2372&art=117238