Cleopatra Lorinţiu " Gheorghe Tomozei "

 Aceasta pagina cuprinde

- o evocare : Nichita si Tom pe o margine de stea,

 -filmul :File din Catalogul corabiilor "realizat de Cleopatra Lorintiu la putin dupa trecerea in eternitate a poetului, in anul 1997.

- bibliografia poetului Gh.Tomozei,

-o scurta nota biografica

-un interviu realizat de Cleopatra Lorintiu si publicat in 1982 despre cartea sa "Moartea unui poet" dedicata poetului Nicolae Labis,si  publicata la editura Cartea Romaneasca in 1972.

 1.O evocare  intitulată "Nichita şi Tom pe o margine de stea"
   (text publicat în Ecart si reluat in cartea de evocari si interviuri "O lumină suplimentară")text publicat in 1999.

La câţiva ani după Revoluţie, în apropierea unui 13 decembrie, trist, păcătos de deprimant, l-am auzit pe Tom rostind, alb, aproape fără ton, aproape fără interogaţie, sieşi oarecum: Ce-ar fi făcut Nichita, acum?
Cred că asta se petrece după apariţia unei serii de articole “dure” în care erau “executaţi” pe rând Arghezi, Sadoveanu, Eminescu, Labiş. “Execuţii” publice, cam ca ale unei armate de ocupaţie. Tom se gândea probabil la “execuţia” memoriei lui Nichita, ea s-a produs ticălos, infam, grosier, o explozie de puroi de cuvinte, fără de cuvinte, fără legătură cu ideea de critic doar un lung şir de complexe şi resentimente. (În această vară, la foarte puţin timp după moartea lui Gheorghe Tomozei, prinţul Tom cum îl alintă Nichita, am asistat şi la “execuţia” lui – acuzat de “asasinat moral” evident, a lui Labiş, asta după ce o viaţă i-a dedicat timpul şi talentul lui îngrijindu-i opera, memoria, imaginea).
Aşa dar ce-ar fi făcut Nichita acum sau altfel spus ar fi putut el oare fi insolenţa poetică majoră, capabilă să împiedice o derivă, vreo derivă, deriva însăşi?
Cred că Nichita ar fi murit de inimă rea de-o mie de ori văzând bătaia de joc, insolenţa, kitch-ul vieţii publice, jurămintele mincinoase şi sărutarea tălpilor făcute cu pompă mare şi televiziune la scară. Ocupaţi cu ei înşişi , cu “imaginea”, cu obsesia de-a îndeplini orice dorinţă a “prinţesei mofturoase”, poate, poate îi intră-n graţie, poate, poate îi sărută mânuşiţele, ocupaţi să piardă averea ţării pentr-un împrumut mititel cât un degeţel, ocupaţi cu sciziunile şi sciziparităţile, guvernanţii de azi nu l-ar fi băgat în seamă pe Nichita, ba chiar ar fi considerat că e niţel pătat, primise şi-o decoraţie pe vremea lui Ceauşescu... Dovada că aşa e o reprezintă chiar felul în care s-a purtat cu Gheorghe Tomozei. Ultimii ani, Tom i-a trădat deznădăjduitor, încăpăţânându-se să trăiască, să supravieţuiască, luptându-se cu morile de vânt, colindând birourile cu birotică de lux ca un tânăr debutant cu dosărelele sub braţ, scriind oferte graţioase (vi le pot pune pe toate la dispoziţie!) de-a căror umilinţă suferea imens, cerând un sprijin, un ajutor, o pârghie de salvare pentru scriitor.
Ea nu a apărut fiindcă după măreţele alegeri din noiembrie anul trecut, s-a trecut cu viteză astronomică la epurări şi categorisiri liste. Asta e, Tom nu era pe lista bună, nu se dăduse-n vânt după politici, nici după Piaţa Universităţii, nu era nici monarhist, nici ţărănist, nu era nici cu Alianţa, nici măcar liberal, n-avea gaşcă protectoare, mai toţi prietenii erau înşiraţi la Bellu şi Străuleşti II. A urmat deci ce era de aşteptat – cărţile s-au oprit, n-au mai căpătat nici o para, unele s-au “rătăcit” prin edituri, omul Tomozei a supravieţuit el ce-a supravieţuit cu o treime din salariu femeii de serviciu şi gata. Sfârşitul. Pentru el nu s-a găsit un loc nici măcar în cimitir, la Bellu. Uite că Raiul a fost mai îngăduitor şi l-a primit.

 

Am în faţă câteva dosare doldora de semne. Scrise de Nichita şi trimise lui Tom. Scrise de Tom şi trimise lui Nichita. Risipite de Nichita pe foi zburătoare, pe şerveţele şi plicuri întoarse, colecţionate de Tom cu meticulozitatea lui proverbială, celebră, disperată, în ideea că, odată, cineva, îndrăgostit de scrisul lor, de ce-au făcut şi ce-au gândit, de forma lor de prietenie poetică va alcătui cartea. Carte a unei prietenii, a unei epoci literare. Semne de acest fel vor fi găsite poate la doctorul Donoiu, prietenul lor devotat, numismatul, la Dora Stănescu, la alţi prieteni. Nu-mi fac griji că oarecine s-ar putea oferi să le publice - deunăzi un confrate mi-a şoptit oarecum stânjenit “Păcat că Tom a fost un scriitor de stânga!” Auzi!
Stins în 13 decembrie 1983 Nichita n-a mai apucat această categorisire. El ne-ar fi putut astfel spune că n-am fi de stânga ori de dreapta ci am putea fi trimbulinzi...
Din generozitatea Respirărilor sale s-a creat o mare dragoste de literatură. N-o să idealizăm defel o atmosferă, un timp. Şi pe vremea lui Nichita există cenzură. Delaţiune. Minciună ipocrită. Trădare. Răutate. Prostie. Şi pe vremea lui Nichita unii jurau ipocrit. Şi pe vremea prieteniei lor, viaţa literară era un câmp de bătălie. Exersam supravieţuirea. Numai că tot ce a fost Nichita a rămas în cărţi. Şi tot ce a fost Tom a rămas în cărţi. Timpul acesta fragmentat de neputinţă, timpul luptelor fratricide, al încrâncenării pentru funcţii şi putere, şi iluzorii piedestale n-are nici o legătură cu nemurirea. Istoveşte nu numai scriitorul ci şi cititorul devenit doar un biet degustător de politichie searbădă...

*

Când dictatura devenise un carusel nebun al persecuţiei şi umilirii, respiram prin literatură. Îmi amintesc doar ultima “telegramă” din şirul celor 13, publicate în volumul Respirări (Editura Sport-Turism, 1982) de Nichita (cel etichetat azi de-un confrate în bătaie de joc, fireşte drept “reprezentativ” pentru comunism. Iată ce scrie reprezentativul: “Telegrama. Încetaţi cu numărarea morţilor. Comunicaţi imediat cifrele, ce şi cum. Nu vă lăsaţi. În curând o să trimitem aer. Faceţi economie la respiraţie. Ţineţi păsările cerului la subţioara voastră până când vă venim în ajutor”.
Nichita îi vârâse de fapt în buzunar, îi înfrânsese mult dinaintea Revoluţiei.   Un marţian uluitor rătăcit printre noi.

 

Mi-am întruchipat, în singurătatea, propria mea formă de evocare. A lui Nichita. A lui Tom. A prietenilor lor. Nichita, stins pe 13 decembrie. Tom avea să moară într-o zi de 31, acelaşi treisprezece inversat, dar 31 martie, straniu, ziua de naştere a lui Nichita. Soarta jucându-se astfel, într-un anume fel, cu cifrele vieţii şi morţii şi făcându-se să ne gândim un strop la nemurire.
Şi ca să mă credeţi că ei sunt acum pe-o margine de stea uitându-se mustrător către noi, o să vă rog să citiţi un acest poem premonitoriu scris de Tom, în care până şi moartea se vedea că şi-au trecut-o unul altuia, precum o cană cu vin:

    "Visul din 31 martie

Venise la mine smerita,
Pulpeşa, dagherotipa,
Muierea, curva, fata,
Neîntâmplata şi eterata.

Cu doar puţine vocabule
Ea, cu buzele,
Tipărea
Peste pielea mea
Incunabule.
Era fără-ndoială femeia
Mânată spre mine de unul, Nichita
De la Nicheea..."

Nichita din frânturi

    Când vine decembrie, ne gândim la Nichita. Am rarul prilej de-a putea contempla, pipăi, atinge file scrise sau desenate de el, semne palpabile cum că zeul a fost aievea. Mi le-a lăsat, prietenul lui de poezie, de viaţă şi frumuseţe, iar de acum, şi prietenul lui de moarte, Gheorghe Tomozei. Tom, cum îi spuneau prietenii.
    Obiceiul lui Tom de-a aduna totul, dar chiar totul, orice semn material al vieţii şi al comunicării celor ce-i erau aproape sau pe care îi preţuia (câteodată, şi am destul exemple, şi al celor pe care-i detesta sau care făcuseră faţă de el gesturi impardonabile) părea la un moment dat o manie sau măcar un hobby excentric.
      Când am răsfoit însă cu atenţie dosarele meticuloase aranjate, cu note “ajutătoare” scrise de Tom de mână, fotografii, plicuri, manuscrise, bilete lăsate-n uşă sau scrisorile de complezenţă scrise vreunei cuconiţe, ba chiar şerveţelul pe care scrie “Suntem la Athenee Palace unde nouă ne place” cu pixul, de un Nichita voios şi trimbulind am avut clar sugestia unei lumi şi-a unui timp.
Dincolo de imaginea publică, inconfundabilă şi profund originală, acest Nichita din frânturi adaugă nuanţe chipului marelui scriitor român care se pare că a schimbat nu numai mijloacele, ci şi linia poeziei române contemporane.
Între Nichita anului 1981, pe care de pildă mi-l aduc aminte, cel tulburător de îndrăgostit de misterioasa tristeţe din ochii de icoană ai Dorei, şi Nichita din “dosarul” alcătuit de Tom pentru posteritate (o posteritate foarte curioasă, nu una tâmpă şi dezinteresată, ignorată şi grobiană) e o diferenţă: se simte timpul scurs, se simte cum o “altă vârstă” îşi risipea verva, hazul şi, de ce nu, chiar bucuria vieţii şi-a jocului printre rânduri frânte, inspirate şi mereu neliniştite.
     Cine va publica oare cartea prieteniilor?
     Cine s-ar încumeta să multiplice fericit semnele, frânturile, gingăşiile nesfârşite ale acelei întâlniri unice, irepetabile?
     Cine, în această lume grăbită ar vrea să-şi amintească de Nichita şi Tom, cei aşezaţi acum pe-un colţ de stea?
      Până când va veni acest răspuns, un dosar doldora de manuscrise, desene, semne, plicuri, poze, frânturi adică, aşteaptă răbdător.
 

  Biografia unor opere de referinţă în viziunea autorilor

                 " Moartea unui poet"de Gheorghe Tomozei,

                              ( editura Cartea Româneasca 1972)

         Interviu de Cleopatra Lorinţiu,realizat în 1984 şi publicat în Suplimentul literar artistic al Scânteii tineretului, prescurtat SLAST condus de scriitorul Ion Cristoiu(fragment)

Cleopatra Lorintiu-O carte despre un poet înseamnă în acelaşi timp carte despre climatul literar al epocii în care a scris? „Moartea unui poet este un adevărat document al unei epoci.

Gheorghe Tomozei:Când a apărut primul mei volum,aveam în el o poezie care se numea „In vie”, reactoarea a vrut să îmi salveze poezia şi a intitulat-o „In via colectivei”:Vedeţi, asta nu înţelege de pildă generaţia mai nouă: prin ce s-a trecut adică tot acel îngheţ dogmatic e de nepovestit. A fost ridicolă încercarea venerabilului gazetar de stânga Stefan Voicu care cu o inocenţă pe care n-o pun decât pe seama vârstei încearcă să explice că monstruosul pamflet pe care l-am studiat două săptămâni la Scoala de literatură (Sorin Toma despre Arghezi); a fost aşa, o inspiraţie a unui gazetar nestimulat de nici o sugestie dinafară! Răspunsul venit din partea lui Fănuş Neagu este încă prea blând. Nu putem vorbi încă până când nu vom avea dosarul acestei epoci ,dosar constituit din apariţia unor documente de interes capital pentru viaţa ţării ca să ne putem da seama cum funcţionau mecanismele în cultură. Aşa, până una alta , tot scriitorul e „vinovat” pentru că scriitorul este întrucâtva infanteria războaielor în cultură. Prin mărturiile multora, prin poeziile lui Labiş, chiar această epocă literară este prezentată în „Moartea unui poet” motiv de a ne reîntoarce ,dacă vreţi , la alcătuirea acestei cărţi chiar dacă acest lucru s-a petrecut acum cincisprezece ani.

-Sincer, nu m-aş întoarce la carte, repet, dintr-un simplu motiv. Anul viitor va apare biografia lui labiş, anul acesta ediţia completă a poeziilor lui.Biografia, „Pe urmele lui Nicolae Labiş” cuprinde o parte din documentele din”Moartea unui poet” dar şi foarte multe documente noi.
E o carte despre omul şi poetul Nicolae Labiş, o biografie la care s-a ajuns destul de greu. În primul rând de câte ori te întâlneşti cu cineva care l-a cunoscut pe Nicolae labiş, e indcata cu precizie localitatea,e indicat locul, ce s-a mâncat , ce s-a băut , mai puţin ce s-a vorbit atunci... am fost obligat să refuz multe mărturii de genul ăsta. Omul Nicolae Labiş a lăsat foarte multe urme aşa cum Nichita Stănescu a lăsat foarte multe urme.

Le-a lăsat conştient.În fiecare casă în care intra dedica poezii gazdei,pe volumele sale de poezii nu se mulţumea să scrie comod „domnului”,”doamnei” ci compunea de multe ori cu mare inspirare adevărate bijuterii.
-Era o compunere deliberată a unei imagini, oare?
-Totul era deliberat.Pentru că spontaneitatea lui nu are egal. Asta i-a şi speriat pe unii maeştri, cum pe maestrul Cioculescu deşi sunt convins că în sinea lui l-a preţuit pe Nichita foarte mult. Pe mulţi cred că i-a iritat disponibilitatea lui.El făcea casă bună cu ideea că poezia presupune un cult riguros pentru cuvânt, pentru tot misterul metalingvistic, că poezia este concentrare,orientare foarte abilă de idei. Dar formula lui de poet care era paradoxal baladescă ,gen în care el nu se putea exprima,era o pornire poetică medievală, şi în acelaşi timp de un mare modernism. Intr-adevăr asta justifică gândul meu că Nichita e ultimul nostru poet, adică ultimul care ne leagă de Dosoftei care era foarte bucuros în slujba-i divină dar abia aştepta să se retragă şi să mai compună un răvaş în salon.Asta-l leagă de Conachi care era foarte iubit de Anton Pann cu tpate înfocările lui.El este legat deci de umbra lui Eminescu,de tristeţea lui Macedonski e legat de singurătatea lui bacobvia ,de dorinţa de a se exprima încifrat şi de a descifra a lui Ion Barbu dar ca viaţă ca om , ca amintire ca dâră lăsată printre noi precum de-o cometă ,totul face din el ultimul poet cu adevărat trubaduresc.Vor exista fără îndoială mari autori de poezie, de cărţi e poezie.Poetul parcă , era EL.

-Aşadar am pornit de la Nicolae Labiş şi-am ajuns iarăşi la Nichita Stanescu,la fel cum în prefaţa cărţii despre care vorbim Mihai Gafiţa vorbea despre Eminescu , ajungând la Nicolae Labiş şi la destinul său.
-Da, în fapt sunt foarte legaţi. (....)

 *Gheorghe Tomozei(1936-1997)

Scriitor,poet, jurnalist. Născut la 29 aprilie 1936 la Bucuresti , fiul Frantei Stancescu din Pucheni Arges.
A urmat cursurile Scolii de literatura Mihai Eminescu in generaţia de aur, avându-i drept colegi pe Lucian Raicu, Fanus Neagu,Nicolae Labiş,
A intrat în presa scrisă de la virsta de 18 ani şi a publicat continuu în ziare şi reviste, colaborând la radio sau la televiziuni până în penultima zi a vieţii sale.
A fost redactor la Cinema, Tinarul scriitor, Arges şi la Almanahul Scriitorilor editat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti.

A fost marcat toata viaţa de mari prietenii literare, cea pentru Nicolae Labiş şi cea pentru Nichita Stănescu. În memoria acestora a publicat volume de amintiri şi albume memoriale.

S-a stins din viaţă la 31 martie 1997, în apartamentul său din Bucureşti.
A avut un fiu unic, Maximilian  Tomozei, în prezent fotograf la Paris.

Cărţi publicate în timpul vieţii.
• Pasărea albastră (1957);
• Steaua polară (1960);
• Lacul codrilor, albastru (1961);
• Vârsta alintului (1963);
• Fântâna culorilor (1964); -
• Noaptea de echinox (1964);
• Poezii (1966);
• Patruzeci şi şase de poezii de dragoste (1967);
• Altair (1967);
• Cântece de toamnă mică (1967);
• Dacă treci râul Selenei (Copilăria lui Eminescu),1967;
• Filigran, proze jurnalistice (1968);
• Suav anapoda (1969);
• Dincolo de crizanteme (1969);
• Poezii de dragoste (1970);
• Toamnă cu iepuri (1970); literatură pentru copii
• Târgovişte. monografie lirică (1970);
• Miradoniz (Copilăria si adolescenţa lui Eminescu) (1970);
• Misterul clepsidrei (1971);
• Atlantis (1971);
• Lovas mennyorszag (Eden cu cai), trad. în lb. maghiară (1971);
• Moartea unui poet (1972);
• Tanit (1972);
• Efigii (1972);
• Maşinării romantice (1973);
• Muzeul ploii, proze şi poeme în proză (1973);
• La lumina zăpezii (1974);
• Negru Vodă (1974);
• Carul cu mere (1974);
• Războiul de treizeci de ani între dulăi si motani (1974); literatură pentru copii
• Gloria ierbii (1975);
• Cronica lui Stavrinos (1975);
• Istoria unei amfore; Ţara lui Făt-Frumos (1976);
• Poema Patriei (1977);
• O oră de iubire (1978);
• Peregrin valah; Ierbar de nervi (1978);
• Amintiri despre mine (1980);
• Focul hrănit cu mere (1981);
• Manuscrisele de la Marea Neagră; Ninive (1982); eseuri,publicistică.
• Prea târziu, prea devreme. Poeme fără final (1984);
• Carte de motanică, 1984; literatura pentru copii
• Urmele poetului Labiş. Biografie (1985);
• Plantaţia de fluturi. Însemnări (1988);
• Miradoniz. Copilăria şi adolescenţa lui Eminescu reeditare (1989)reeditare
• Un poet din Tibet 1995