Cleopatra Lorinţiu « Marinel Stefanescu  »
 

Lumea artiştilor e plină de surprize şi paradoxuri. Îmi plac, mărturisesc, artiştii care nu încremenesc într-o anumită etapă,chiar dacă aceea este a perfecţiunii !
Într-un stil,într-o manieră de exprimare.
    Acei căutători mereu nemulţumiţi de ei înţiţi capabili să se arunce în altceva ,cu toate risucrile pe care şi le asumă cu seninătate. Dar despre exemple şi teoretizări în privinţa acestui tip de comportament artistic, poate altădată.     Confesiunea mea de astăzi are legătură cu venirea la Bucureşti pentru a străluci sub ochii Sălii Operei Române şi ai lumii artistice bucureştene a unor distinşi balerini români, împrăştiaţi de vreme, de politichie, de felurite situaţii ,ale vieţii, nu ?

   În cele patru vânturi. Locuri prin care au avut succese, s-au bucurat de aplauze şi de lauri.
  Unul dintre ei este Marinel Ştefănescu,despre care ar fi teribil de multe de spus. După ce a absolvit şcoala bucureşteană el s-a perfecţionat la Balşoi Teatr cu Messerer şi Jermolaiev, apoi la Kirovul leningrădean, câştigând două concursuri importante ale acelui moment, la Varna şi Moscova.

    Apoi avea să devină prim balerin al Operei din Bucureşti şi pentru patru ani, avea să danseze la opera din Zurich. Din 1977 Marinel Ştefănescu s-a stabilit în Reggio Emilia (Italia) unde a pus bazele Asociaţiei Baletului Clasic,alături de Liliana Cosi.

    Această şcoală a făcut nespus de mult întru lansarea noilor talente,formarea lor,formarea gustului publicului.Într-un moment artistic în care baletul clasic pierdea teren, tipul de balet rafinat,perfecţionist,pe care l-a prosup această companie de balet a însemnat extrem de mult.   Aşadar după ce el însuşi a făcut balet cu atâta succes,Marinel Ştefănescu a devenit profesor, coregraf,manager.

Pictura a venit ca o complementaritate a stării pe care o inspira dansul.
Şi ce pictură !

    Spectacole adevărate de culoare, desfăşurări ample,vârtejuri romanitice sau abstracte centrate pe sugestia unei mişcări, a unui chip, a unui anotimp. Sau pânze de sugestie impresionistă, cu tuşe subtile, motive vegetale, emoţii în culori.  

Decoruri posibile pentru o coregrafiile sale, spectacole sincretice în care nimic nu e neglijat, neglijabil, fiecare pată de culoare contează fiecare suflu, fiecare emoţie.

 E straniu cum acest domn, puţin visător, puţin distant e una şi aceeaşi persoană cu întruchiparea serafică ce-i conducea paşii Ilenei Iliescu pe scena bucureşteană şi cu pictorul dezlănţuit în guaşe,terebentină şi culori acrilice ,cel pe care mi-l imaginez într-un castel italian, retras ca un conte misterios alături de o frumoasă doamnă.


 

Unul şi acelaşi personaj, acelaşi Marinel, capabil de prietenii, fidelităţi şi solidarităţi rare,cum îmi povestesc unii şi alţii ,în stare să bată drumul Edmontonului canadian ca să îşi vadă prietenii stabiliţi acolo,Marinel, cel care ţinea în mână cu disciplină şi putere de organizare prestigioasa trupă de balet, excelând prin ţinută, prin spirit de echipă şi capacitatea de a avea o direcţie proprie în evoluţia artistică ,prin idei manageriale de excepţie, una şi aceeaşi persoană cu balerinul serafic din filmul meu,  «Praful şi aurul scenei » ,una şi aceeaşi persoană cu tânărul balerin evocat de Gabriel Popescu în emisiunea pe care i-o dedicasem…. vezi pagina Gabriel Popescu

    Maestrul îl încurajase, îl susţinuse, vai, cu teama că unii vor cleveti fiindcă era propriul său nepot.

    Ehei, oameni din aceştia , cu simţul responsabilităţii şi al valorii, cu teama de a nu face nici un act discreţionar sau de favoritism, cred nu mai există… sunt o specie dispărută şi e bine să scriem despre ei şi să rămână în amintire ca să vedem cum erau mai demult, artiştii…
     Marinel este un temperament artistic adevărat,autentic, capabil să îşi caute şi să îşi găsească mereu noi şi noi forme de manifestare.de dragul artei,cea despre care un poet spunea că este simplă suflare împrejurul a nimic.
    Ce deznădăjduitor şi totuşi, ce frumuseţe de dragul dragului, aşa precum culorile vii ale acestui pictor atipic : Marinel Ştefănescu.

( articol publicat în revista literara  Ecart, nr 185. din 11 iulie 2002)