Cleopatra Lorinţiu « Restituiri »

1. Scurte întâlniri
                                    (Despre Jean Guyot )

2. Amintirea profesorului N.N.Constantinescu

          1. Scurte întâlniri

   Despre ele nu apuci să scrii căci ar fi uneori,poate, prea puţin de scris. Alteori le aminteşti doar, într-un mod puţin enervant pentru cei din jur mai ales când persoana pe care ai întâlnit-o într-o împrejurare oarecare a vieţii tale e una publică, se vorbeşte despre ea, defilează pe ecranul televizorului, arma cea mai dulce, mai perfidă şi mai otrăvitoare a vieţilor noastre atât de aproximative.
   Scurte întâlniri, adeseori unice întâlniri.
Au tâlcul lor. Uneori plăcute, alteori fascinante, alteori nu, cu persoane super celebre sau cu persoane perfect anonime, dar întâlniri care spun ceva vieţii tale.
Sau mai exact întâlniri pe care nu le poţi uita, pur şi simplu.
În orice clipă a vieţii s-ar fi petrecut ele, la tinereţea cea necoaptă sau la bătrâneţea cea tristă.
Încep cu cineva de care nu ştiţi, sau poate, cine ştie...
    A fost secretarul particular al lui Jean Monnet, după război, când Franţa şi Germania încercau (poate prea devreme ) să mai uite din ororile şi ranchiunile acelei înfruntări teribile, care a inspirat sute de cărţi, memorii şi filme.
    E vorba despre Jean Guyot (1921-2006).Un domn respectabil, dacă e să ne gândim că era deja un tânăr capabil în anii cincizeci. Important „ actor” al preliminariilor creării Europei Unite, acest domn fusese totodată plasat în eşalonul de vîrf al finanţei europene ,printre artizanii finanţării Comunităţii europene prin sistemul bancar, aflat la cârma băncii Lazard.

    L-am întâlnit în iunie 2004, la o cină desebită aş zice la familia Gros, într-o reşedinţă din rue de Ternes, acel gen de reşedinţă pariziană cu cod de acces şi stradă privată, într-o casă foarte rafinată şi împreuna cu cei din Europe 2020, club de reflexie socială din care făceam parte şi eu, condus de Frank Bianchieri .
Eram între felul principal şi fromage când, nu ştiu ce m-a apucat să îl întreb (profitând de faptul că eram plasată la doar două scaune distanţă, în timp ce ne treceam tava cu brânzeturi), cum îşi imagineau ei, cei de după război,mai exact grupul aflat sub influenţa lui Robert Schumann şi Jean Monnet, aşa zisa idee de Europă unită , în condiţiile în care lumea era împărţită şi o bucată bună de Europă se afla în lagărul sovietic.
   Domnul m-a privit gânditor, s-a sucit, s-a învârtit, a început o lungă dizertaţie despre ce a însemnat comunismul pentru ţările noastre, într-o conversaţie un pic aparte cu mine, care mă flata, evident, dar pe măsură ce înainta îi irita puţin pe ceilalţi... tema asta a noastră, cu comunismul, m-am lămurit, enervează adeseori.
Răspunsul a fost „ nu ştiu, ne imaginam că se va termina într-un fel dar nu ştiam cum... „
    Din aceeaşi seară mai reţin întrebarea pe care ne-o lansase el, fermecătoare întrebare, de altfel. „Cu ce ţară are Franţa cea mai lungă frontieră?”
La masă erau analişti, jurnalişti, bancheri, oameni politici, diplomaţi ( ştiut fiind faptul că domnul Guyot, cel ce făcuse parte din cabinetul lui Robert Schumann, fusese un om esenţial în crearea acelei Communauté européenne du charbon et de l'acier (CECA comunitatea europeană a carbonului şi oţelului ) ce reunea şase naţiuni vest europene în perioada Războiului Rece şi practic, a premers Piaţa Comună, deci a fost sâmburele dur al Uniunii Europene.)

   Toţi s-au năpustit, fiecare cu ideea lui... Ba Spania, ba Germania ...Răspunsul corect era, evident...Brazilia, căci Guyana franceză aflată cum ştim în nord estul Americii de Sud e un departament francez...
Ehei, imperiile...

   Altă întîlnire scurtă ( de fapt au fost mai multe, dar una a avut mai multă substanţă) şi care m-a obsedat, a fost cea cu Dominique de Villepin. Cultivat, intelgient, rafinat, fostul premier francez care era atunci, în 2003, ministru de externe, vorbea cu plăcere despre literatură şi inspiraţie. Nu pot să îl uit, cu coama lui leonină şi ochii albaştri scăpărători de inteligenţă.

    Prima şi ultima întîlnire cu Guillermo Moron s-a petrecut într-o amiază de iunie, la Caracas chiar în biroul sau de director al Academiei venezuelene de ştiinţe istorice. Îi invidiam pe venezueleni. Asta se petrecea în 1991, când noi pluteam între vendete şi războaie fratricide.
Ei mi se păreau liberi de prejudecăţi. Era super interesant de văzut cum se raportează o naţiune sud americană la SUA, aflată geografic atît de aproape şi mereu cu ochii pe petrolul lor... Ei, timpul a trecut, Venezuela din regimul comunist de azi, nu mai e de invidiat.

    O altă întâlnire care m-a marcat s-a petrecut în anul 1984 la puţin după Anul Nou. Atunci l-am cunoscut pe doctorul Arafat, Arafat şi mai cum? Nu ştiu.
Medic palestinian din grupul de încredere al legendarului lider.
    El , e cel care mi-a vorbit primul despre poetul Mahmud Darwish şi mi-a dat o foaie de hârtie cu câteva poezii traduse în franceză, el mi-a vorbit despre prigoana familiei lui, şase fraţi, şase surori şi părinţii lor, izgoniţi din Haifa natală, alungaţi, scoşi din casele lor.
Mă căutase zile în şir prin Bucureşti ca să vadă cine eram, mai exact cine era persoana care scrisese într-o croică de ziar despre atacul de la Sabra şi Chatilla!
Nu mai ştiu nimic de el.
   Am încercat decîte ori am avut prilejul să întâlnesc persoane de decizie palestiniene, pe Nabil Shaath fost ministru de externe al Autorităţii Paletiniene sau Leila Shahid, întrebând în cercurile lor apropiate,consilieri,jurnalişti...
Nu a fost cu putinţă din cauză că Arafat era totuşi doar prenumele lui, tînăra fără experienţă care eram a reţinut doar prenumele, sau poate pseudonimul, cine poate şti? Oricum cred că atunci era capul organizaţiei revoluţionare a studenţilor palestinieni de la noi...
    E exact împrejurarea pe care o descrie Ion Cristoiu într-un interviu recent acordat unui ziar, în care, culmea, mărturiseşte că ar fi fost chestionat de Serviciile de securitate româneşti dacă eu aş fi putut fi capabilă să... răspândesc manifeste prin Iaşi...
    Chiar cu acel prilej, al deplasării la Iaşi, îl cunoscusem pe medicul Arafat cel din Haifa, am stat de vorbă îndelung pe aeroportul Băneasa ... trebuie că m-o fi văzut cineva cu el de s-au pus pe urmele mele, în rest treaba cu manifestele mi se pare de-a dreptul ridicolă...
    Dar acum abia lucrurile se leagă în mintea mea, cum de eram în legătură cu acest palestinian care era fără îndoială pus sub urmărire, cum stăteam de vorbă cu el pe aeroport, cum plecam la Iaşi, în deplasare, pentru o cronică de teatru dacă îmi amintesc bine, ( eram doar colaborator la Slast dar aveam voie să fac deplasări), toate s-au adunat laolaltă pentru o buna pistă de urmărire.
   Acum, toate astea mă amuză. Atunci...
    Dar întîlnirea cu acel medic cu ochi trişti, micuţ, cu o barbă îngrijită, cu un aer melancolic, meloman, cultivat, patriot definitiv, m-a apropiat enorm de soarta palestinienilor, o temă de care aveam să mă ocup apoi mai bine de 25 de ani... Ce poate face o scurtă întâlnire...

septembrie 2009 ,publicat în revista Cafeneaua literară,2009.

Gînduri de fostă studentă despre profesorul N.N.Constantinescu

Mi-e greu să explic astăzi fascinaţia pe care profesorul N.N.Constantinescu putea să o exercite asupra studenţilor, asupra tinerilor învăţăcei din anii şaptezeci,optzeci.
Când l-am întâlnit, profesorul era în plină maturitate şi într-un fel aureolat de nişte merite ştiinţifice iar în accepţiunea generală respectul cu care îl înconjura lumea se datora mai ales cărţii sale Problema contradicţiei în societatea socialistă.

Sigur că azi pare ceva simplu şi obişnuit să fi fost gândit, scris şi publicat dar desprinderea din cimentul ideologiei moscovite de după război nu a fost un lucru uşor şi a cerut multe sacrificii.

Evident, nu aveam de unde să cunoaştem multe din etapele vieţii şi carierei profesorului, cert este că pentru noi el era atunci un model.
Autorul subţierelului manual de economie politică după care dădeau examen toţi virtualii economişti ai ţării şi şef al catedrei de economie politică la ASE ,acad.N.N.Constantinescu nu părea cineva care să se înghesuie prin primele pagini ale ziarelor şi revistelor ca să facă sluş la stăpânire.

Suntem, astăzi, generaţii de foşti studenţi răspândiţi în mai toate domeniile vieţii economice, ştiinţifice, administrative, culturale şi mai ales politice din România.

Totuşi, nu suntem capabili să scriem adevărul, în lumina unei obiectivităţi obligatorii,imperative, dincolo de patimi, de vini sau de neâmpliniri personale, se pare că adevărul acelor ani zace împrăştiat, ca un puzzle risipit, şi se prea poate ca generaţiile care vin să nu mai aibe fie nevoia fie puterea de a le pune cap la cap, despărţind meiul de neghină.
Există de asemnea date, informaţii care nu s-au păstrat deloc, în general sursele de arhivă în cazuri de acestea nu mi se par demne de încredere căci ele consemnează sec observaţia unor cadrişti înguşti, care ne-au judecat existenţele şi au decis asupra vieţilor noastre decenii în şir.
De ce am completa acum spaţiile albe ale unor poveşti cu informaţii date de aceste surse!
De ce angajaţii de la cadre din diverse timpuri ar fi acum cei care cauţionează formularea verdictelor conisderate drept drepte despre unii şi alţii?
Cine mă poate face să cred că funcţionarul de la cadre care era în acelaşi timp în mod evident şi obligatoriu un om de nădejde al securităţii din toate vremile, a fost corect în ceea ce a făcut, sau să zicem că a fost corect, dar a înţeles el oare totul?
Sau, mai mult, cadrul creat de acei ani cerea el fineţea analizei? Ce îi interesa pe urmăritori? De ce am lua de bun rezultatul cercetărilor lor ?
Aflăm azi despre unul sau altul un ,intelectual, un scriitor, un universitar , că ba avea „manifestări duşmănoase”, ba a afirmat că „cutare are familia în străinătate „ sau despre x că „frecventa studenţi străini în speranţa de a se mărita.”
Este o ruşine să facem azi o aşa zisă istorie bazată de foaia de jurnal a foştilor observatori.
E ca şi cum ne-am lăsa manipulaţi, umiliţi şi dirijaţi încă odată în istorie prin aceeaşi puţinătate reductoare de mijloace, inteligenţă şi simţire.



Cum l-am întîlnit pe profesorul N.N.Constantinescu

Eram elevă la Liceul Liviu Rebreanu din Bistriţa, într-o adolescenţă mai degrabă ambiţioasă şi axată pe studiu. Publicasem deja poezie, articole, proze şi luasem premii literare cu duiumul, totul mă hărăzea unei cariere literare, viaţa însă mă obliga să fiu puţin pragmatică , să mă gândesc la viitoar, nu la pasiunea pentru literatură ci la aspectele practice ale vieţii.Unde voi lucra mai târziu? Cu sinceritate, voiam , visam să ajung în presă, asta însă părea destul de complicat, jurnaliştii proveneau deja de la celebru „Ştefan Gheorghiu” şcoala de jurnalism a Academiei politice, ceva îmi spunea să nu ajung acolo, sincer , lucrul care mă deranja cel mai tare era faptul că trebuia să lucrez întîi un an în producţie, ceva necalificat , evident , şi apoi să fiu propusă pentru acea şcoală de ziarişti.
Orgoliul meu de premiantă nu îmi permitea asta, în defintiv am terminat liceul cu 12 diplome de premiul întâi şi cu bac luat cu zece pe linie, fiind elevă la o clasă de secţie reală. Cum
matematica nu mă speria, ideea ASE-ului a început să mă viziteze. Aşa am ajuns prin clasa a X-a la olimpiada naţională de economie politică ( evident fusesem şi la română şi la matematică! Nu eram o tocilară în sensul clasic dar eram ambiţioasă , recunosc, măcar pentru a oferi prilej de mândrie părinţilor mei, într-un orăşel de provincie.)
Faza pe ţară a acestui concurs pe obiecte se ţinea la Sinaia unde am şi ajuns cu vreo câţiva necunoscuţi calificaţi şi ei ca şi mine. Acolo, la Sinaia, l-am cunoscut pe profesor, care mi-a adresat câteva vorbe, l-am urmărit cu nesaţ aş zice iar prin minte mi se plimba ecranul gigantic al posibilităţilorpe care această disciplină mi le oferea. Să înţelegi lumea,economia, s-o decortichezi într-un fel, însemna în mintea mea o formă de libertate.

Nu pot să ştiu exact care erau crezurile intime ale profesorului,şi sincer vorbind pentru mine, ca pentru o grămadă de studenţi care au făcut şcoala aceea, a deschide dosarul lui de cadre mi se pare un lucru zadarnic.
Astăzi după ceva paşi timizi făcuţi dincolo de dictatura dosarului de cadre, încercăm să aflăm adevărul apelând la surse scrise tot de mîna celor care erau cei mai vînduţi.
Pentru mine adevărul este că, folosind slăbiciunile sau oportunităţile oferite de o lume dictatorială, profesorul ajunsese în poziţia de a fi respectat pentru valoarea sa ştiinţifică şi profesională. Imediat după revoluţie a apărut o nouă ediţie a cărţii sale Acumularea primitivă a capitalului. Acum aveam prilejul să îl văd din cînd în când pe N.N. la redacţia ziarului Economistul unde prin solidaritatea lui Ion Erhan şi Dinu Marin, am înfiinţat şi condus un supliment săptămânal de cultură numit ECART, între anii 1998-2002.

   N.N. era tot mai obosit de vârstă, tot mai bolnav.
Îşi afirma mereu principiile, mai ales la Academia Română pe care ar fi vrut-o centrul iradiant de înţelepciune pentru o aplicare logică şi înţeleaptă a teoriei economice la economia reală a ţării, afirmînd mereu că soluţia cea mai bună pentru noi este aceea a unei economii mixte de piaţă, social-umanistă, cu o democraţie integrală, inclusiv economică şi participativă.
Îl mai ascultau unii dar ţara era prinsă de un vîrtej al facerii lucrurilor fără bază ştiinţifică şi vorbele sale cădeau în gol .

   Voiam cu obstinaţie să fac un film documentar despre dumnealui , aşa încât să apuce să îl vadă la televizor şi să simtă măcar un pic recunoştinţa generaţiilor pentru care a muncit la catedră. Împreuna cu jurnalistul Ion Marin patronul şi redactorul şef al cotidianului „Ultima oră” la care colaboram frecvent pe atunci, am ajuns în rezerva de spital la Elias, am stat cu dânsul vreo jumatate de oră.
Era un moment foarte prost găsit căci tocmai forţele de ordine ale ministerului de interne începuseră să acţioneze împotriva minerilor plecaţi spre Bucureşti, era vremea prim ministeriatului lui Radu Vasile şi a „păcii de la Cozia”, apoi a punerii sub cătuşe a unor lideri sindicali. Ba chiar a unui miner mort sub o agresiune cvasi necunoscuta.(Toată povestea asta cu minerii ajunsese să divizeze îngrozitor societatea românească creînd patimi şi uri de nedepăşit. Am cunoscut prieteni care s-au despărţit din cauza opiniilor diferite şi familii care s-au destrămat.)
Profesorul,aşezat pe patul său de spital,cu ochii la vremea cu zloată de afară, începuse să plîngă.
Numai ochii săi extraordinar de albaştri luminau parcă.
„Se trage în muncitori ca în 33”a şoptit el.Mi-am dat seama în clipa aceea de autenticitatea sentimentelor si convingerilor sale de stînga .

Fimul documentar dedicat lui N.N.Constantinescu nu s-a făcut , aşezarea sa într-un plan al televiziunii naţionale depindea de unele persoane care nu ştiau nimic despre academician şi pentru care numele lui nu răscolea decît amintiri socialiste.
Am rămas cu scenariul şi cu sinopsisul în buzunar aşa cum s-a întâmplat cu multe alte personalităţi despre care am vrut şi am încercat să fac ceva şi inexorabilul pix al actualei cenzuri nu m-a lăsat.
Astăzi când judecăm personalităţi sau generaţii parcă nu reuşim să trecem de stereotip şi să acceptăm că unii oameni au făcut unele lucruri din pure convingeri ideologice.
Că ne convine sau nu, asta e altceva.
Dovada unui spirit democratic în societatea noastră ar fi de fapt acceptarea dreptului la opinie a celuilalt.
Ca un cunoscător absolut al acumulării primitive a capitalului în România(vezi Acumularea primitivă a capitalului în România, Editura Academiei Române,1991) dar şi a economiei capitaliste în lume, să acceptăm că domnul profesor N.N. Constantinescu avea dreptul său la ”slăbiciunea” ideologiei sale, bazată iremediabil pe obiectivitatea de oţel a magistralei sale analize economice .
aprilie 2011
NB .Am scris aceste amintiri la solicitarea colegului de televiziune,istoricul  I.Volovenci pentru o posibila istorie proiectata de dumnealui a Academiei de Studii Economice , in anul 2011.